oricât de departe, nu moare
viciul de-ntors călare în cocon
când doare prea tare
când nu pot sa dorm mă căpăcesc cu ceară
într-unul din milioanele de hexagoane identice
nimeni nu mă va găsi
nici răni,
închid ochii și îmi permit niște timp
chem amintiri adiacente una câte una
și-mi construiesc identic
lumea dispărută
când oamenii din jur se împleteau
într-un cuib de surcele și frunze iar
pe mine mă tolerau cu drag printre ei
ca pe orice copil isteț
cuminte
inima mea stă suspendată acolo
de frică să nu pierd tipul ăla de lumină
tipul ăla de vânt și tipul ăla de zgomot
casa văruită și problemele mele relativ mici
strada și fiecare frunză
și mai ales minciuna imensă imensă
că n-aș fi singur.