Că lui Dumnezeu îi plac oamenii care (îi) zâmbesc
Chiar și atunci (poate mai ales atunci) când se simt nedreptățiți,
Când, sisifi fiind, la capătul drumului
Nu-i așteaptă niciun trofeu,
Nici măcar minima gratitudine
Cu certitudine, lui Dumnezeu îi place zâmbetul,
Dar, iată, oamenii aceștia, veniți la Înviere,
Au chipuri de înmormântare
La ce se gândesc ei, oare??!! Ce simt?
Nu au cu ce să-și plătească datoriile??
Închipuie strategii de reducere la tăcere,
Tactici de a prospera sau doar
Momentul în care se vor înfrupta??!!
Sau, în posomorârea lor, sunt convinși
Că par / sunt mai pioși?!!
Că zâmbetul le-ar aduce o anatemă?!!
Încă nu au aflat ei, oare, cum
Că moartea este doar accidentul,
Nemurirea, pura normalitate??!!