mă sufocă furnicarul orașului pe străzi
liniștea suspectă a telefonului
ghilotina spaimei că nu știi
când tristețea îmi ciocănește în oase

atât de prietene încât
ne târam vocile pe coate
bolnave rele sau poate urâte
noi ne credeam fotogenice
iar asta da vieții un sens
emulsia curajului nebun
dizolva în camere obscure clișee
alunecam pe pârtii ținîndu-ne de mână
urcușuri
coborâșuri
spulberau zăpezile în ochi
strângeam din pleoape
le adunam
le sculptam cu palmele roșii de ger
dând fiecăreia chip și nume
acum
trăim printre oameni de zăpadă
ne salută
ca și cum ne-ar cunoaște