E dimineață și ninge. Alb și într-o parte. Nu știu de ce, dar zilele acestea parcă ne-a luat cu tăvălugul. Pe noi, întregi sau jumătăți, după cum eram lăsați de cineva de deasupra, în lumea asta ciudată și desenată imperfect. Mă uit în jur și totul pare neschimbat. Zilele sunt tot decolorate, înghesuindu-ne prin cotloanele obișnuinței fără de care tot ce am putea face ar fi doar să privim cerul. Nopțile sunt la fel de lungi, cu visul cățărat pe pereți și oprit vremelnic să privească, printr-un ciob de geam, norii umilitori de jos. Obiectele sunt la locul lor, animalele de companie, poate, trăiesc ușor surescitate de prea lunga noastră documentare media și reacție, cumva, la reacție. Străzile nu s-au îngustat, mașinile circulă tot pe patru roți, în ambele sensuri, poștașul lasă aceleași misive în cutiile înghețate, cafeaua este tot amară și aburul îmbietor. Doar noi, noi suntem altfel. Cumva, parcă mai singuri, mai speriați de perspectiva de-a pierde oameni la care țineam doar pentru că mentalul general nu poate să accepte că este firesc să gândim și să avem păreri diferite și că jignirile și trimiterea unora sau altora la marginea societății, doar pentru că nu sunt clone ale aceleiași viziuni, nu rezolvă situația. Nimic și nimeni nu ne poate înregimenta în aceleași opțiuni, fără a fi încălcată democrația. Și, chiar dacă nimeni nu face asta voit, conștient, noi înșine, printr-o analiză ciudat de permisivă la sentimente, ne obligăm, fără să realizăm, la o poziție a mutului, doar pentru a nu ne pierde, a nu ne îndepărta prea mult de cei pe care îi iubim sau prețuim. Și, dacă alienare înseamnă, printre altele, să adoptăm o părere impusă de alții, tot alienare se cheamă și această „înțelepciune” excesivă. Și mă întreb, atunci, cât adevăr mai rămâne din noi, zi de zi, an de an, în viața aceasta nedrept de scurtă - pentru a afla cum să facem s-o trăim frumos și bine?...

8 Februarie 2017