Limbajul bisericesc, așa cum se actualizează acesta într-o limbă, în speță în limba română, nu este o... altă limbă (decât româna), nu este o... limbă... străină, aceasta în pofida faptului că acest limbaj prezintă o individualitate clar marcată între varietățile diastratice și diafazice ale unei limbi și, asemenea oricărui domeniu specializat, dispune de o terminologie proprie. Este un discurs întreținut de o categorie aparte de emițători și de receptori, în condițiile valorificării specifice a anumitor funcții lingvistice, între care se evidențiază o funcție cu totul deosebită, pe care am denumit-o (v. Teleoacă 2016: 52 sq.) funcție liturgico-teologică ; este acea funcție care se precizează în relație cu dimensiunea sistemică a discursului religios , un discurs care afirmă cuvântul fertil, viu, eficace, apt să instituie o „modificare contextuală” , mijlocită prin puterea Duhului Sfânt. Specificitatea acestui discurs este definită în literatura de specialitate inclusiv în relație cu obiectul cunoașterii (Dumnezeu) și cu finalitatea acestei cunoașteri, așa-numita „țintă ilocutorie” (mântuirea credinciosului). Se discută, de asemenea pe bună dreptate, despre un „loc social” aparte, în cazul de față spațiul Bisericii, ca spațiu al separării de lume și de lumesc, de fapt, acel context fundamental al actualizării unui dialog specific, anume între credincios și Divinitate. Prin urmare, este vorba despre o comunicare de tip instituționalizat, impusă și dirijată de un for dotat cu autoritate și putere de decizie (Biserica), enunțurile performate într-un astfel de loc social fiind expresia unor acte de limbaj speciale (v., de exemplu, actul confesiunii / al mărturisirii, al penitenței etc.). În acest context, conservatorismul – trăsătură fundamentală a discursului bisericesc, în măsura în care acesta oferă garanția prezervării nealterate a adevărului originar – relevă afinitatea funciară a textului religios cu zona arhetipalului. Astfel, propensiunea către ‘arhaic’ a definit literatura bisericească încă de la începuturile ființării sale, operele patristice, de pildă, asumându-și și promovând acest tip de discurs, în pofida acuzațiilor de criptism și de înapoiere culturală (Gordon 2012; v. și Teleoacă 2017: 388 sq.).
Toate particularitățile prezentate mai sus nu constituie însă argumente că limbajul bisericesc (românesc) ar fi o altă limbă decât româna sau un cod semiotic esoteric a cărui descifrare ar fi condiționată de o inițiere extrem de riguroasă, costisitoare, în orice caz neaflată la îndemâna oricui. Acest tip de prejudecată are însă toate neșansele de a prinde rădăcini și de a prolifera în condițiile unei educații total areligioase, prin care subiectul uman este privat de interacțiunea elementară cu realitatea extramundană. În acest context este de înțeles, fie și parțial, reticența pe care o va manifesta un astfel de subiect, care, pus în fața textului bisericesc, foarte probabil se va eschiva, optând pentru „neînțelegere”. În mod cert cu totul alta va fi atitudinea cuiva deprins (în familie) încă de la o vârstă fragedă cu această realitate, în speță atitudinea unui copil căruia i s-a insuflat... în timp util „sentimentul Bisericii”, „sentimentul de Dumnezeu”, nevoia matricială a omului de propria Divinitate. În consecință, am putea spune că, dacă admitem, totuși, o „inițiere”, aceasta nu se va defini câtuși de puțin în termeni savanți, complicați, procesul inițiator declanșându-se intuitiv în momentul în care se va manifesta minima disponibilitate de a interacționa cu realitatea transcendentală. Aceasta va fi fără îndoială posibil în condițiile în care fiecare dintre noi este dotat cu acele structuri afectiv-cognitive, care, într-un context adecvat, vor ieși din latență, orientându-ne în mod necesar spre Divinitate. Desigur, acest tip de disponibilitate se poate educa (ulterior) prin strădania constantă de a participa la slujbele religioase, cel puțin în perioadele cele mai importante (marcate) ale anului, context care, indubitabil, are darul de a favoriza familiarizarea enoriașului cu o serie de adevăruri și învățături religioase (creștin-ortodoxe), inclusiv cu o terminologie specifică. Așa petrecându-se lucrurile, foarte probabil și contactul ulterior al unui subiect uman cu textul scris (să presupunem, cu textul biblic evanghelic) se va putea desfășura în condiții superioare de receptare, iar vehicularea în economia textului bisericesc, de pildă, a unui fond lexico-semantic arhaic nu va putea constitui un obstacol suficient de puternic pentru a descuraja tentativele de interacțiune cu spațiul discursiv cultural-religios și pentru a susține, implicit, „argumentul neînțelegerii”.

Bibliografie:

Chivu, Gheorghe, 1995, „O variantă ignorată a românei literare moderne – limbajul bisericesc”, în Limba română, XLIV, 9–12, p. 445–453.
Chivu, Gheorghe, 1997, Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual, București, Editura Academiei Române (Conferințele Academiei Române).
Gordon, Octavian, 2012, Despre limbajul bisericesc.
Ivăniș-Frențiu, Maria, 2001, Limba română și limbajul rugăciunii. Limba română ca limbă liturgică, București, Editura Anastasia.
Maingueneau, Dominique, 1996, Les termes clés de l’analyse du discours, Paris, Seuil, Collection Memo.
Morris, Charles, 2003, Fundamentele teoriei semnelor (Traducere de Delia Marga), Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene.
Neculai-Stănică, Manuela, 2009, Caracteristici lingvistice ale scrierilor religioase românești de rit apusean, Universitatea din București (teză de doctorat).
Sperber, D., D. Wilson, 1989, La pertinence. Communication et cognition, Paris, Les Éditions de Minuit.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2016, Limbajul bisericesc actual între tradiție și modernitate. Literatura didactică și literatura beletristică, București, Editura Universității din București.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2017, Semiotica discursului bisericesc. Probleme de poetică, stilistică și retorică, București, Editura Universității din București.