Domnului Rodean Ștefan Cornel

Orice poveste are un început. De data asta mi-a sunat clopoțelul după ce am citit articolul “Cât mai râdem cu ajutorul epigramei”. Am rămas multă vreme pe gânduri. Deși n-am exercițiul și spontaneitatea pentru a “naște” astfel de creații, am forțat nota și am scris și eu una! Ca să nu rămână anonimă, am spus-o colegilor când săpam via. “Băă, vreți să vă recit o poezie?” Unii da, alții ba, femeile însă au strigat în cor: ”S-auzim nenea Nicu”. Mi-am dres vocea, am tușit de câteva ori, și, cu sapa în vânt, am declamat:
Crezut-am că mă-ndrăgostesc
De o bălaie cu stare
Mânză era, mărturisesc
O stăpâneam doar …călare
Vasile , vecinul de peste drum, la vreo cinzeci de ani, mă știa de domn profesor ce nu gusta bancurile deocheate, atâta a râs că deodată s-a înecat și a picat jos, ca trăznit.
Cum să nu cred într-un infarct?
Operat a rămas intact!
De atuncea, când mă vede
Nu mai râde că se teme!
Prietenii mei de la sapă au fost convinși că am intrat în gașca lor, doar declamasem “chestia” pentru care Vasile era cât p-aci s-o “mierlească“. O tânără, la vreo treizeci și cinci de ani, divorțată, lucrează numai în maieu, cu un corp atletic și o floare tatuată pe umărul drept, mă-ntreabă zâmbindu-mi frumos:
-Nea Nicu, matale ce ai făcut azi-noapte?
Parcă i-aș răspunde, piei diavolițo, dar în loc de asta i-am zâmbit frumos. Îi urmăresc nasul acvilin, gura, bărbia și îmi opresc privirea pe talia suplă.
-Coco, vrei să mă trimită nevasta la plimbare, să ma dea afară din casă?! Aici, în Pietroasele, soacră-mea e generalul!
-Vii la mine nene Nicu, am vilă și apartament în București! Sunt pe numele meu, amândouă proprietățile!
-Cum ai reușit să le faci?
-Am fost cinci ani chelnăriță în Londra, numai din ciubuc câștigam o sută de lire sterline pe seară! Să arăt bine mergeam zilnic la sală și făceam fitnes!
-Aide!!!
Florica, la vreo 60 de ani, strecoară apăsat, printre dinți:
-Ce curvă!!
-Și te-ai întors în România să vii la la sapă?
-M-am întors, mama are cancer și trebuie să am grija ei. Pe-ăla mic îl dau la școală aici, în clasa întâi. Acasă mă plictiseam, mă apuca plânsul, trece timpul mai ușor la vie. De fapt am venit să mănânc struguri, când începem culesul?
Nu-i răspund. O groază de întrebări se învălmășesc în capul meu.
-Coco, prietenul tău ce-o să zică dacă l-ai părăsi?
-A rămas în Anglia, are peste 150 de kilograme! Îmi dă voie!
-Aha, d-aia ai pus ochii pe …!
-Nea Nicu, ești frumos, viril, ai haz!
Mare hoțomancă, mare!

Nu sunt pudic, dar nici vulgar, așa că, încurajat de Coco, am hotărât să le măresc orizontul cultural:
Ecaterina împărăteasa
Era în dragoste, aleasa
Ea niciodată n-a confundat
Actul cu zbânțuiala din pat
Cum pe soacră-mea o cheamă Ecaterina și are 92 de ani, prietenii de pe tarlaua de vie, m-au întrebat cu jumătate de gură:
-Nea Nicu, despre tanti Cateluța e vorba?
Cum necum a trecut vara și eu tot pe gânduri am rămas, mai ales că pe toate gardurile, afișe uriașe ne anunțau că în 2 septembrie 2018 are loc a XI-a ediție a festivalului Tămâioasei! Cântece, joc, concurs de vinuri, artificii, Daniela Györfi! Bineînțeles că am participat!
Am ocupat un stand și am expus câteva peturi cu vin și struguri din toate soiurile, Hamburg, Italia, Afuzali , Coarnă, Ceasla, Apilen, (struguri fără sâmburi), mai multe platouri cu prăjituri de casă pe care le-am oferit gratuit copiilor și unor doamne frumoase și șase volume din cartea mea “Ochi de jar” cu subtitlul “Povestiri pentru copiii mici șI mari” Să fie mai atractiv standul, pe un carton A4 m-am “dedulcit” iar:
Vinul bun să-ți iei măi frate
Să îl bei pe săturate
Pe aici când poposești
Ia și traista cu povești
Să fiu sincer, standul pe care îl aranjasem nu arăta ca al altora, chiar vecinul din stânga mea avea frigider, sticle îmbuteliate, ghirlande cu struguri la streașină, multe diplome înrămate... Al meu, ca al lui Păcală care dorind să atragă vaca în coșmelia lui, o împodobise doar cu iarbă și frunze.
Un psiholog s-a arătat interesat de produsele mele, mai ales de carte. A luat un volum și l-a deschis la întâmplare. A citit mai multe pagini și-mi zice:
-Îmi place stilul, deși n-am auzit de autor cumpăr cartea!!! E vreun prieten de-al dumneavoastră?
-Eu însumi sunt autorul, am poza pe anticopertă.
-Daaa!? Vă rog să-mi dați un autograf.
Deși nu eram într-un moment de inspirație m-am gândit vreo două minute și i-am scris, provizoriu, pe o hârtiuță:
De vrei să ocupi un post
Fă-i să creadă că ești … prost
Nu uita însă, de-acum
Să fii prostul cel mai bun!
Îi citesc ce i-am scris și-l întreb: “cum vă place să închei, să fii prostul cel mai bun sau … zilnic să dai câte-un tun!”
-Prima variantă!
Am scris numele meu în clar, Nicolae Aurelian Diaconescu și-am tras o iscălitură ca pe rețeta unui medic.
Am uitat să vă spun, n-aveam pix pentru autograf, însă vecinul de stand, din dreapta, a tras cu urechea la ce vorbeam cu psihologul și mi-a împrumutat el unul. Aflând că sunt autorul acelui volum, a vrut și el autograf pe cartea pe care a cumpărat-o:
Te invit la băutură
Să-ți dau carte ca lectură
Nu uita de o povață
Chiuie cât ești în viață!
Ca nimeni altul de mândru că două personae își vor împodobi biblioteca proprie cu povestirile mele, eram numai lapte și miere când în fața standului s-a mai oprit o doamnă . Emana tinerețe, prospețime, bucurie, o floare pe care eram încântat s-o privesc! Vă vine să credeți? A răsfoit cartea și după ce a citit câteva pasaje, s-a întors către prietenul său care butona un smart-phone și-i spune:
-Dragule, oferă-mi cadou această carte! Tipul s-a încruntat, nu-i convenea propunerea. S-a scotocit prin buzunare destul timp și cu mult regret.
În culmea entuziasmului, am ”atacat-o” frontal pe frumoasa doamnă:
- Am ascultat de curând o cugetare, v-o spun și dumneavoastră, sună cam așa:
Iubito
Fiecare om este un înger c-o aripă frântă
Numai îmbrățișați putem zbura
Ca pasărea măiastră care ne va duce pe alt tărâm. Poveștile mele asta fac, te duc într-o lume incredibilă și totuși reală ... Dacă veniți și la anul, la a XII-a ediție a festivalului, o să am la stand altă carte „Cronica unei mari iubiri”. E deja la tipar, am plătit tehnoredactarea. Povestesc acolo despre iubirea plantelor, animalelor, păsărilor, a lumii așa cum este!
Chiar atunci s-a auzit în megafoane: “Se oferă premiul întâi și marele premiu pentru cel mai bun vin “Tămâioasă Românească” domnului Diaconescu Nicolae! Domnul Diaconescu nu este pietroșan, soția dânsului este de aici! Aplauze! Din mulțime cineva a stigat: “Hai moșule, mai repede!”
Am strâns mâna celorlalți premianți, am făcut plecăciuni adânci în fața numerosului public care aștepta cu nerăbdare artificiile și pe Daniela Gyorfi, apoi, cu placheta pe care o arătam celor ce mă priveau, am strigat:
După lupte “seculare”
Am ajuns și cel mai mare
Să veniți la nenea Nicu
Să beți vin cu polonicu!

Și-am încălecat pe-o șa
Și v-am spus povestea mea.
P.S.
1. Când ceilalți pietroșani au terminat culesul eu abia l-am început! Mai precis când strugurii aveau dulceața 220 grame la litru. A fost un mare risc, dar, dulceața a tot crescut, 230, 240, 260, 290, 300, 310, ultima strigare, 325!!! Am cules până în 6 noiembrie. Ați priceput de ce am vinul cel mai bun?
2. Cât privește volumul „Cronica unei mari iubiri”, care până la această dată ar fi trebuit să apară, am luat legătura cu editorul, care, plin de tristețe m-a anunțat că a făcut tumoare la creier și urmează un tratament chimioterapeutic și cu raze. M-a rugat să nu-mi retrag volumul că speră să se vindece! Eu i-am recomandat să ia legătura cu doctorița Virginia Faur din Lugoj care folosește tratamentul naturist. Sper ca amândoi să avem noroc, eu cu vinul și cu noul volum, el cu sănătatea ...
3. Am rugat cenzorul să-mi spună o părere despre această poveste ... Soția a fost extrem de tăioasă: “radiografia unor creiere subdezvoltate! împănată cu versuri ce din coadă au să sune”. În loc să mă supăr am râs. Cine îmi va explica reacția mea îi voi face cadou o sticlă din vinul premiat!