Nimeni nu pleacă prea devreme. Ba, dimpotrivă, uneori parcă uităm calea de a mai merge acolo unde ne este locul.
Și atunci, ne întrebăm dacă am greșit când am uitat de El, când am uitat de noi!?
Soarta este un balsam aspru pentru un suflet uneori prea fin, alteori inexistent.
Când căutăm alinarea, egoismul nostru rupe pecetea nădejdii, pentru a se pierde în deznădejdea amurgului clădit în abis.
Dar cine nu a ajuns să cunoască deznădejdea? Măcar prin semenii cei apropiați. Căci, atunci când uităm de noi, ne regăsim în unitatea cosmică, pe care Creatorul a zămislit-o pentru cei ce o pot percepe.
Nu ne embolizăm în adormirea simțurilor eclectice. Nici nu căutăm abisul, acolo unde înaltul disperării este apoteotic.
Dar, este bine să fim rezervați în acest ambuteiaj al vieții sociale, în care valorile au josul în sus, în timp ce susul puritan a dispărut în neant.
Rezervarea, doar rezervarea în propriul cocon ne mai poate proteja, atât cât mai dăm respirației sens, să fim conștienți de inconștientul din jurul nostru.
Trăim sălbatic. Nu mai avem sentimente, uneori nici chiar față de propria persoană. În schimb, defilăm grija universală, caruselul bunului samaritean.
Dar cine ne mai crede? Poate, uneori vântul. Poate, uneori gândul. Poate…
În această metastază socială, în care dependențele profunde dintre semeni devin superfluul nevăzut al intereselor profunde, poate, cândva se va dezintegra „nimicul” aforistic și va rezulta adevărata substanță.
Poate că acest efect nefiresc al nefirescului, va găsi calea spre o nouă paradigmă, ce își va surghiuni soluția în extraeul nostru, în acel eu lipsit de ființă antiumană.
Dar cine mai garantează că atunci, noi vom mai fi noi, iar voi veți redeveni tot noi….