Calc peste un pământ luminat și curat,
care înfloare mai frumos decât mozaicurile Romei și Bizanțului,
și cu tâmpla mă sprijin de stelele pe care oierii le recunosc
ca pe niște iubite.

Mâinile mumelor mele au rupt rădăcini de leac și de alean,
flori de câmp bune de ceai și dătătoare de somn,
picioarele lor au călcat fânul din car și au urcat costișa să ajungă
la păduri și munți. Să devină ele păduri și munți.
Bunii mei au șezut pe pietre și au bătut coasa, au dănțuit și au măcinat
grâul și porumbul, au mers în haine albe la biserică,
unde clopotul pomenea pe vii și morți într-o limbă veche.

Mă ridic în picioare și privesc cerul. Aici nu suntem bătrâni,
aici suntem mereu ca floarea inului, ca apa șipotului
și, dacă murim, se întâmplă ceva cu noi, așa încât
luminăm dinlăuntrul tăciunilor și macilor roșii.