îți scriu
a nins cu fulgi mari în nordul bucureștiului
orașul părea un glob de sticlă întors cu susul în jos
s-o fi topit deja demult nu știu
pe străzile cu nume de capitale curțile au rămas uscate
porțile de fier forjat reci
pisicile zgribulite pe garduri
acoperișurile caselor amorțite sub cerul roz când se luminează târziu
e liniște la sfârșit de an
mă simt ca-n munchen sau viena spun
ne-ar îngheța mâinile până la schonbrunn pe jos
la pas pe mariahilferstrasse
aici intersecțiile sunt nervoase
răsună din ele înjurături neaoșe
lumea nu poartă helmut lang sau frey willie
și nu cred că le place klimt sau că ar fi citit ver sacrum
în schimb florăriile sunt superbe
după ușile lor e crăciun tot sezonul
vitrinele strălucesc în roșu și verde
este cea mai frumoasă perioadă din an se cântă
nu ne speriem când bubuie cerul
ne-am împachetat dragostea în hârtie colorată
ne-am cumpărat rochii noi
ne-am pregătit săruturile spumante pentru 12 noaptea
printre farduri și paiete
așteptăm cuminți
ca de mâine să fie mai bine

ce-ai mai făcut
în toate zilele astea grăbite să treacă
am muncit mult și am mâncat puțin
am împărțit zâmbete vorbe de încurajare
sfaturi sau urechea mea ascultătoare
discuții despre viață și destin
adeseori mi s-au părut mai degrabă amintiri
ca omului nemuritor al lui simone de beauvoir
când am îngropat pisica
în rigor-ul ei rece am văzut umbra unor zile care nu se mai întorc
o serie de evenimente și chipuri ce vor fi uitate
nu le-am plâns
le-am lăsat lângă gard și le-am făcut cu mâna
așa o să-ți fac și ție într-o zi
sau poate tu mie habar n-am
mi s-a instalat o oboseală adâncă în oase
ca gerul celei mai lungi nopți din an din 21 în zodia capricornului
dar viața nu m-a lipsit de bunătatea altora și sper că nici pe tine

am învățat să ascult și am primit vorbele oamenilor ca pe flori rare
unele au fost otrăvite
altele mi-au turnat aur printre crăpături
și-au mai fost cele care m-au învățat
de pildă
cineva mi-a spus că sunt ca un copac
cu rădăcini adânci și puternice
și ramuri care cresc la infinit
așa am acceptat să iubesc pământul de sub mine
și să-ți las ție cerul
din solul cald din care cresc toate-s trecătoare
le privesc uneori cum se dizolvă tăcute
n-am cum să prind urmele zilelor să le descos
să le separ fața de spate mânecile lungi
să le peticesc găurile să le recroiesc cât să ne încapă din nou
dar nici nu trebuie
vezi tu
m-am obișnuit așa
îmbrăcată în liniște ca o străină
e-adevărat totuși
orașul a rămas ciudat de marți până marți
dar a trecut ca și cum n-a fost
mi-a plecat până și furia cu cursa de seară
nu mai am de ce să plâng
mi-am scurs otrava prin rădăcini
de-acum știu
avem inimi dezordonate cu care iubim cât putem
și tot răul se naște dintr-un loc care doare

am străbătut parcul în ziua de 31
aleile erau aburite de soarele de iarnă
cerul curat ca lacrima puteai să-ți speli obrazul în el
pe lac rațele își tremurau aripile
o fetiță îi spunea mamei abia aștept să vină vara
toți așteptăm câte ceva bănuiesc
hai zi-mi de tine
ai îmbătrânit din chip ți-au rămas doar ochii
te-am văzut în fiecare zi în gând spui
gându-i al tău nu pot ajunge acolo
într-o zi o să mi se pară ciudat c-ai fost
o poveste fantastică lăsată-n puncte de suspensie
lumina scade la ferestre
mă îmbrac în roșu aprins îmi pieptăn părul
sunt strălucitoare foarte frumoasă ai zice
încă puțin și-o pornim de la capăt
un șir proaspăt de 365 de zile din care luăm ce putem
dar am înțeles de-acum viața e despre ce dai
iar tu mi-ai dat un dar prețios
se dizolvă soarele după blocuri
se aud pocnete pe străzi
la trecerea dintre ani
sunt bine mulțumesc și tu
ne-auzim când mai treci pe-aici