CUVÂNT ÎNSOȚITOR


Procesul narativ constituie prin el însuși o parte esențială din actul arhetipal de semnificare a lumii. De permanenta primenire a acestui act, în condițiile fiecărei epoci, dau seamă și scriitorii, iar dacă în demersurile lor vor ști să pună în centru procesul acestei înnoiri, cu atât mai mult se vor apropia de esența dintotdeauna a narativității, având șansa ca scrisul lor, în ciuda datelor particulare de la care pornesc, să funcționeze în perspectiva unor valori impersonale și acceptate colectiv, precum capodoperele folclorice.
În acord cu acest proces, care presupune protejarea, în mod manifest, a eposului autohton, Editura Junimea, ca altădată „Dacia literară” a lui Mihail Kogălniceanu, caută să promoveze nume noi de pe întreg cuprinsul țării și este de ajuns să amintim, doar pentru intervalul unui singur an (2022-2023) pe brăileanul Toni Marțian (volumul Trezește-te, băiatul meu!), pe dobrogeanul Ioan Florin Stanciu (Ritualuri de taină), pe hunedoreanul Titus Radu (Istoria celor cuminți) sau pe moldoveanul, din părțile Hârlăului, Radu Găină (Poduʼ luʼ Leiba și celelalte povestiri). În rândul acestora se așează și munteanul Alexandru Drăgănoaia (n. 1961, Stolnici, jud. Argeș), cu cel de al doilea volum al său de proză scurtă, Într-o rană adâncă (ca și cel de debut, Lac în vacanță, apărut în 2020).
Cu toate că păstrează, ca virtuți principale, o extraordinară autenticitate a percepției și darul exprimării eliptice, trăind mai mult prin sugestie, întru exprimarea aceleiași provincii argeșene care pendulează între ancestrala autohtonie rurală și tulburările unei imprudente orășenizări prin industrializare, diferențele dintre cele ediții sânt notabile și, nu mai puțin, salutare, în măsura în care înaintează către obiectivarea și maturizarea percepției. Într-adevăr, se renunță cu totul la expunerile de narator intradiegetic iar în mai puținele și, în general, mai amplele texte aspectul de explozie (lirică) a multiplelor notații este atenuat în favoarea unor inițiative nuvelistice, ba chiar a unui salutar nucleu romanesc, Pantof cu scârț. Reunind multiple consemnări, unele prezente și în primul volum (Boris), narațiunea respectivă, de departe cea mai amplă, organizează exemplar analiza de personaj în jurul unui erou cu nume aparte (Sande, hipocoristic regional de la Alexandru) și profil ușor picaresc. Având și un final inspirat, în ideea de destine repetitive ce exemplifică tema ratării existențiale prin urmărirea falselor idealuri induse de idolii epocii (aici, eroii rock, de resortul culturii pop), aceasta se distinge și prin caleidoscopul scenelor (instrucție de recruți, accident de muncă în industria grea, amor în cămin de nefamiliști, repetiții muzicale la casa de cultură, escapade prin capitală etc.), ridicate adesea la valoarea documentului de epocă.
Reelaborată, mult (și bine) dezvoltată, este și schița Nicușor, care păstrează titlul primei variante și tratează o temă cât se poate de dureroasă: pierderea inocenței, ca motivație a suicidului infantil. De altminteri, erotismul acestui atât de coerent univers epic, în ciuda unor pasaje cu un ce inefabil, care poate fi asimilat poemului de dragoste (afin cu Lorca și cu preaplinul doinei, deși exprimat cu alte mijloace: Numele tatălui, Am să mă rog pentru voi…), se arată îndeobște sordid, lăcomia instinctului amestecându-se cu promiscuitatea împerecherilor grăbite, în iz de băutură, în preajma altora etc. Un aspect îngrozitor, denunțat de câteva ori, îl reprezintă, încă o dată, sexualitatea timpurie, cea a copiilor lăsați de izbeliște, în timp ce părinții sânt mânați în turme de lucrători pe dealuri, „la global” – realitate, neglijată până acum, a dezagregării morale pe care o aduce comunismul. Schița care dă titlul volumului, Într-o rană adâncă, relaționează și ea, la fel de strict, sexualitatea aberantă cu pervertirea condiției umane în anii de după război. Fraza de încheiere a acesteia, privitoare la casa care „pare căzută într-o rană adâncă”, are valoare de punere în abis a întregii opere, referind, în fond, și la casa sufletului fiecăruia, ca și la casa trăirii noastre naționale…
Dacă rana este adâncă, nu lipsește totuși – fapt dătător de nădejdi de vindecare – conștiința acestei răniri. Căci Alexandru Drăgănoaia uzează de tehnici specifice (unele, cu totul particulare) pentru a-și așeza evenimențialul său rural și semiurban argeșean într-un tipar narativ caracterizat prin laconism, percutanță dar mai ales prin dominarea absolută a lucidității etice, ceea ce face ca oricare fir narativ să fie rapid consumat, ajungându-se la sensul lui, plutind în aer, ca aureolă de final, asupra căreia sântem invitați să medităm. Aceasta este ancora care leagă cel mai bine nucleele epice, cele două și chiar trei, aparent foarte divergente, ce se vădesc însă a fi irepresibil conexate prin teribila logică a implicației morale a gestului săvârșit. Dramele umane sânt totdeauna legate de acesta, ideea judecății dar și a proniei cerești fiind nelipsită, cu toate că se alunecă, din când în când, în fantastic, cu motive precum premoniție, coincidență, temporalitate în buclă (cf. Focul de la Costești).
Fapt absolut remarcabil, se poate spune că actul povestirii își regăsește, în aceste atent construite narațiuni, și vechea sa funcție, aceea de a sistematiza arhetipuri pentru felul de a viețui dintr-un timp și spațiu date, într-un fel comparabil cu situațiile codificate cândva în basm drept invariante Propp. În virtutea acestei adânci matematici, câteva detalii și trăsături creează personaje, impun o atmosferă, deschid perspective, confirmare a faptului că eposul (autentic) este una cu etosul unui popor. În fond, se caută, înțelepțește, la condiția ontologică a omului, într-o lume (cel puțin prin origine) fundamental rurală și închisă în splendoarea autarhiei sale – sau poate, mai bine zis, deschisă unei imemoriale tradiții, cea a satului românesc, de fundament neolitic și de lege creștină.

Ioan Răducea




https://editurajunimea.ro/produs/intr-o-rana-adanca/