N-am mai scris demult aici. Degetele mele și-au pierdut abilitatea de a se mai conecta direct la creierul meu de șopârlă, acolo unde simt lucrurile atârnând în aer, înainte ca ele să se materializeze înaintea ochilor mei obosiți.
Scriu uneori în limbi străine, în care n-am fost niciodată rănită pînă la os, iar poemele mele sunt eterice in comparație cu ce simt in română, chiar și când îmi vine să urlu. Nu-mi vine niciodată să ma sfârtec pe dinauntru cu unghii de harpie in engleză, așa cum îmi vine în română...

Nu știu exact de ce-am intrat aici. Poate pentru că mi-era dor de mine, cea de atunci, de demult. Poate ca am ajuns la capitolul în care după ce-am vindecat copilul din mine, trebuie să o vindec pe femeia tânără care se căuta, și care visa cu degetele pe tastatură.
Poate că pur și simplu mi-e dor să mai scriu în română, după 20 de ani în care am vorbit din ce în ce mai rar și mai puțin, iar de scris, mai deloc. Chiar și listele de cumpărături, programările din agendă, notițele împrăștiate peste tot pe birou, toate sunt în engleză. Nici măcar în trafic nu mai înjur în română, și asta e trist, asta cumva înseamnă că între mine și experiențele mele sta ca o cameră căptușită atent, limba în care trăiesc acum.