Citind ce mai scriu poetele tinere și foarte tinere, mă simt de parcă am îmbătrânit cu zece vieți. Nu trec două versuri și îmi apas pleoapele lung, uneori cu uimire (sentiment cu origine necunoscută) sau ridicol. Se caută concretul, demistificarea, lipsa de rușine. În mod special ultima se premiază, dacă nu simpatiile de grup. Și nu o zic într-un mod vetust-certaret sau acuzator. E doar un clișeu drag mie. Da, lipsa de rușine e bună oricând; chiar necesară. O încurajez. Dacă e afișată cu talent, autenticitate și coerență.

Ce loc poate să aibă astăzi în poezie dragostea sau moartea mamei, de exemplu, când, indirect, e o normă să scrii în manieră activistă. Aparent, ai o voce doar dacă aperi și condamni în același timp, în versuri, orice apuci – bărbați, războaie, medicamente, depresie, politicieni. Dacă nu e vulgar până în pânzele albe, să fie măcar absurd de banal.
Tot ascultând interviuri și citind articole, se pare că pe buzele multor contemporani există prejudecata că și poezia „trebuie” să evolueze odată cu medicina, inteligența artificială și alte domenii. Bine-bine, să evolueze, dar până când? Doar de dragul evoluției, până la extincție? Limbajul să fie despuiat până la primitiv, adică lipsit de orice subtilitate emoțională. Să te alinți jonglând cu registrul colocvial și subtextul elitist. Să bați la toate ușile noi, ca cititor, și să întrebi „emoția e acasă?”. Nu mi se răspunde prea des și mereu plec îngândurată.

Oare cum sunt privite (dacă or fi privite) „astea sensibile”? Femeile care scriu bine, care nu fac anchete jurnalistice, eseuri filosofice sau manifesto-uri feministe din poezie, ci pot da de înțeles că își mângâie bărbații asumat, fără teama că lumina din ochii lor e submisivă din și pentru iubire sau cel puțin pentru vis?

Eu nu cred că am evoluat. Toată poezia apreciată pare să se încline la nesfârșit în fața unor curente care teoretizează și obosesc; cine dorește să pună simțirea și imaginația în prima bancă, e cel puțin judecat în tăcere. Primesc des semnale că autenticitatea, dorința de a-ți găsi cea mai intimă și adâncă voce, literatura care stârnește lacrimi, par demodate.

Cred că poezia trebuie protejată – să aibă în continuare calitatea inefabilului. Calitatea acelui tip de frumos… frumosul din tot ce există, fie ca e urat, grotesc, inutil sau patetic. Esența e despre sentiment, despre stări alterate de conștiință. Dacă poeții (sau organizațiile) sunt ultragiați de sexism, război sau cancer, mi-ar plăcea să îi văd scriind eseuri despre asta. Romane. Poate chiar să se apuce de podcast-uri ori să își cumpere caravane și să călătorească prin toată țara, educând oamenii. Și acolo ar putea avea șansa de a atinge zonele cu adevărat afectate, oamenii din case dărăpănate, satele unde nu există biblioteci. Dar să nu se atingă de poezie în sensul în care doresc să îi modifice ADN-ul și să pretindă că pot să schimbe lumea din vârful țigării, cu un limbaj necunoscut celor cu adevărat schimonosiți de probleme. Să nu mai găsim scuza umanitară pentru setea noastră neîncetată de validare.

Poate sună ca o încheiere fals optimistă, dar eu cred cu toată puterea mea că undeva, la ora asta târzie din noapte, niște ferestre sunt luminate pentru că poeții au „rușinea” de a fi ei înșiși, nu „vocea poporului”. Să miște venele din inimi. Să fie pur și simplu ei înșiși, așteptând ca asta să redevină normalitatea.