Nu știu. Evident, fiindcă am creier gîndesc. Iar acum mă gîndesc la cum gîndesc alții despre mine. O extrapolare a propriei conștiințe. Este și asta o influență, că doar oameni sîntem. Îmi plac și nu îmi plac gesturile care pot părea dramatice. Poate pentru că m-am născut pe graniță. Pe granița dinte secole, dintre ultimele zvîcniri ale modernismului și țipătul de nou născut al postmodernismului. Și pe alte granițe. Cine mă poate acuza... Nu cred că țin neaparat să plec de pe poezie.ro, să mă desprind de el. Dar simt că poezie.ro s-a desprins de mine. Ca o scuamă. Ca un țesut care a devenit hrănit, oxigenat din ce în ce mai precar și s-a îndreptat către periferia trupului meu. Treptat a devenit o superficialitate tot mai epidermică, tot mai izolată de adîncuri. Și apoi s-a cheratinizat pînă cînd a devenit o scuamă. Nu l-am desprins eu, nu îl voi desprinde niciodată. Poate sînt laș, poate indiferent, poate foarte conservator. Poate leneș sau indecis, ca orice bărbat matur. Nu știu. Dar treptat mă trezesc că dispare fizic ceea ce a încetat să mai comunice cu sufletul meu. Poate e o năpîrlire. Poate e o metamorfoză. Nu știu. Orice suflet are nevoie de un trup. Iar daca trupul devine o scuamă sufletul își va căuta un alt locaș, sau își va face singur unul. Nu știu. Dar știu că atunci cînd nu voi mai fi aici voi fi în altă parte, în alt trup. Iar ziua aceea e foarte aproape.