agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-01 | |
Amélie, "...absent de toi, je t'aperçois en songe,
Ton image éclatante erre devant mes yeux" (Guillaume Colletet - "La nuit et le jour") ah ai venit iar așteptare să amăgești copacii de pe strada mea le mângâi nerăbdătoare rădăcinile cu degetele tale le născocești câte un nume le promiți câte-o iubire începând de-a doua zi dimineața ei devin tot mai palizi și mai subțiri te strigă tu pleci nu întorci niciodată capul pe strada aceasta nu mai așteaptă nimeni degeaba tulburi clopoțeii de vânt din pragul ușilor și-ntinzi capcane pentru pașii trecătorilor aici visele se scriu în si bemol diminețile se înapoiază seara la ora 23 dar știi ele vin nechemate îți traversează camera au siluete de ceară ți se strecoară în așternut sunt fierbinți îți șoptesc numele de sub pernă atunci ai să plângi prin somn uneori nu vei înțelege vreodată de ce pe strada aceasta nu mai visează nimeni degeaba mă strigi la poartă așteptare iubirea mea nu are cutie poștală trimite-mi în ea ce dorești fotografii sau scrisori ale altora n-am să le deschid niciodată te văd schimbi plăcuțele cu numere de pe zidurile caselor inversezi cifrele ții la barieră zilele fără soț la intrarea în oraș inutil dorul meu va-ncepe negreșit diminețile la 6.30 în casa aceasta nu mai plânge nimeni așteptare frunțile nu se sprijină de ferestre merg pe linia albă a străzii cu ochii închiși n-o să mă-ntrebe nimeni încotro plec dacă mi-e sete dacă nu m-am rătăcit auzi? fiecare piatră are alt scrâșnet sub pasul meu pentru fiecare din ele am plâns cândva atunci mă numeam amélie. acum e târziu în camera aceasta nu mai locuiește nimeni uneori vine câte-o tristețe mereu alta nu le văzusem niciodată așa de aproape îmi par nespus de fragile cu rochiile lungi transparente au călcâiele albe vorbesc în șoaptă fac semne din geam cu brațele lor subțiri oamenilor fiecăruia îi promite câte o gară câte un tren și-un peron câte-o plecare o întoarcere uneori și-o iubire cu bagajele strânse așteptând pe-o bancă dar ei trec mai departe cu privirea în jos ele nu se mâhnesc niciodată acoperă oglinzile cu mătase albă opresc ceasornicele la ora știută își desfac părul senzuale arătări cu picioare lungi în pantofi verzi din piele de șarpe și pleacă de câte ori a mai început dimineața aceasta nu mai știu îmi rămâneți voi sinucigașele neîmperecheatele mele secunde impare le jour et la nuit așteptare și nu nu născoci nume copacilor mei n-am să-ți povestesc despre nici o patimă astăzi hai du-te acum pe strada aceasta nu mai așteaptă nimeni
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate