CUM L-AM CUNOSCUT PE EMINESCU
Toamna de-abia-și intrase în drepturi și cursurile universitare își deschideau primele file. Ca echinoxist cu “state vechi”, grijile cele dintâi se legau de sumarele revistei, iar un gând amânat și din sfiiciune și emoție stătea ca un ghimpe în așteptarea mea. Și-atunci mi-am zis, vorba ceea, “Pe cai”.
În curtea unui bloc din Piața Amzei, din București, “copacul Gică” își scuturase deja din frunze, dar acestea parcă nu deranjau pe nimeni. Erau lăsate pe asfalt, ca o recunoaștere a drepturilor unui anotimp legitim.
Nichita Stănescu m-a primit cu entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am fi cunoscut de la începutul lumii, ca doi vechi camarazi. Dialogului nostru, înregistrat pe bandă i-a urmat o invitație la plimbare. Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în viața lui și care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenență la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreț. Pășea agale, apropape silențios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o mașină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când se oprea și ca și cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii spunea: . „Aici își avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toți și care ne-a scris pe toți. În camera de sus, neștiută de cei care trec prin fața ei, și-a scris Kamadeva”. Și versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul fățarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeți, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreț. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Și de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deștept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ș-a iluziei deșerte.”
Totul se derula ca într-un spectacol.
Ca o fulgerare, ca și cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Și n-a mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi și l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu și l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ». Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Și dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Și de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescu însuși, noi suntem respirarea lui”.
NICOLAE BÃCIUÞ