azi dimineață m-am uitat pe fereastră. nu ploua nu ningea fericirea era cât era.

m-am aplecat să-mi ridic moralul. dar nu am simțit nimic. receptorii durerii înghețaseră peste noapte. mama călca niște cămăși de-ale tatălui meu. vrea să le dea cuiva. eu știu că vrea să i le dea lui, tatălui meu mort, iubitului ei.

acum îmi beau cafeaua cu un prieten virtual . ne punem la îndoială existențele. îi spun că nu poți fi doar „o glumă cu aripi” dar el nu mai ține minte când a spus asta.

am un noroc teribil cu zilele astea înșirate ca niște mărgele transparente pe firul incandescent al vieții tale.

îmi pun cizmele noi. cobor.

în stradă sunt cozi imense la bilete. desigur undeva există un ghișeu. aștept. între timp îmi beau cafeaua cu niște străini. ne iubim din picioare. naștem, alăptăm, unii mor. noi,ceilalți, ne învingem frica. apoi rămânem cu parestezii penibile în tot trupul.

probabil nu vom pleca niciodată niciunde. așteptarea ne-a intrat în carne ca un lanț ruginit. cineva îmi schimbă apa și mâncarea la ore exacte. eu îi dau copiii mei și câteva sfaturi tehnice. îl întreb cum e azi. mai bine. totuși ne îndreptăm spre ceva, concluzionez în timp ce se pornește ploaia.

ne este la fel. o zi ca o mărgea de sticlă prin care te văd și mă vezi. plouă întârziat. privirile ni se sparg de pereți. suntem cât suntem.