Vin momente in viata cind ne simtim singuri si parasiti de toti. Stim
ca nu e sfirsitul lumii, ca am mai trecut prin necazuri si ca vom mai
trece. Si totusi ce jalnic ne simtim in acele clipe! Cum ma vrea sa
fugim din noi insine, din locul in care sintem, din constiinta
noastra. Ne simtim insa ca un fluture cu aripile prinse cu un ac. Cu
cit ne zbucuimam mai tare, cu atit ne dezintegram mai mult. "Eli, eli
lama sabactani" ne rasuna in minte. "Dumnezeul meu, de ce m-ai
parasit?!" "Stiu ca esti acolo, ca vei fi mereu acolo, dar eu, eu
unde sint oare?! De ce nu ma poti ajuta?! De ce trebuie sa ma lupt cu
toate aceste necazuri fara solutie?! Unde este solutia?! In moarte?!"

Citeodata, decit sa ma gindesc la cineva drag ca va muri as prefera
sa mor eu. Decit sa privesc cu ochii mintii chinul mamei mele la sute
de mii de kilometrii distanta, si sa ma vad pe mine sezind
neputincioasa aici, as prefera sa fiu eu in locul ei si sa o stiu pe
ea la adapost. O iubesc pe mama?! Da, o iubesc. Intotdeauna am iubit-
o. Chiar si cind m-a deranjat prezenta ei sau ceva ce-a facut sau ce-
a spus. De cite ori nu m-am suparat eu pe ea si ea pe mine! Cite
vorbe grele nu mi-a spus si cite nu i-am intors si eu ei! Dar acuma
mi se sfisiie inima de mila ei. Cum as vrea sa pot sa o iau si eu in
brate pe ea cum ma lua ea pe mine cind eram copil, sa o mingii, sa-i
spun sa-mi dea mie durerea ei, sa pot sa o fac sa se simta protejata
cum ma facea ea pe mine sa ma simt, sa pot fi un zid de protectie
intre ea si lumea asta mereu in asalt la portile trupului, mintii
si sufletului nostru! Asa cum reusesc uneori, sper, sa fiu pentru copilul
meu.