Cînd mi se umple inima iar
cu zece kilograme de noroi
si mă doare din umăr pină la diafragmă
tot pieptul stîng,
cînd pămîntul însuși
nu mă mai poate suporta,
cu glasul stins, cu pleoapele lăsate,
cu toate ca de fiecare data îmi vine tot mai greu,
numai Numele Tau il mai am ca să-L strig,
în speranta ca înca nu am atins
numarul maxim al greșelilor ce-mi pot fi iertate!

Doamne, o Doamne!
Ei spun ca Tu nu exiști
și ca nu exista păcate.
Autosugestie esti Tu Parinte,
da, asa Þi-au pus numele mai nou,
si au dat un decret ca Iuda n-a existat
si că fiecare poate face cu Tine ce-i place.

Aud o mașina de pompieri nu departe
și mă gîndesc Doamne la acele războaie
în numele Tău ce se pretind purtate,
la scuza aceasta monstruasă,
de-a se ucide frate cu frate!

Ne batem toți cu pumnii în piept
crezînd ca știm ce-i aia dreptate,
fără să observăm
ca nu sîntem decît la o întrecere
de alergare după iluzii personale,
dupa minciuni sfărîmicioase,
ca niște cîini otraviți cu cianură,
în cercuri tot mai mici,
grăbindu-ne pe jumatate inconștienți,
către punctul morții.