Îmi las trupul în ploaie. Vreau să-mi ude pletele, să-mi curgă șiroaie de apă pe față, lăsându-se ușor pe corpul meu, accentuându-mi sânii plini de dorință, lăsând să se reliefeze sfârcurile ce vor face orice trecător să vibreze.
Tu,… cu trupul tău superb îți îndrepți pașii spre mine, sărutându-mi fiecare picătură ce se prelinge pe fața mea, „alergând” după fiecare strop de ploaie care acum își revarsă toată furia asupra noastră.
Plouă! Puțin ne pasă! Trecătorii din jurul nostru ne privesc mirați. Ei nu știu, probabil, ce înseamnă să iubești cu adevărat. Noi, însă, da!
Nu ne pasă de nimic. Tunetele vor parcă a ne „trezi” din starea noastră pe care o avem, apoi fulger după fulger ne „fotografiază” în cea mai tandră îmbrățișare.
E seară, poate! Ori poate este atât de înnorat cerul, încât e pur și simplu noapte.
Numai fulgerul care ne reflectă din când în când, ne dă alura unei frumoase perechi ce sta îmbrățișată în ploaie amândoi uzi, dar plini de fericire…
Rochia mea e udă și se pot observa formele trupului meu, cu acea rotunjime a burții, care în acest moment spune multe.
Îmi iei fața în palmele tale și-mi săruți ochii, nasul, buzele, ca, apoi, să-mi „usuci” fața cu sărutările tale. Setea ta de iubire e atât de mare, încât toate picăturile de ploaie nu-ți sunt suficiente pentru a-ți potoli setea.
Suntem doi îndrăgostiți. Doi copii superbi, supuși frumuseții acestui sentiment atât de natural și uman.
E rece afară! Noi nu simțim, numai corpurile noastre trec printr-o încercare grea, luptându-se cu focul ce e în sufletele noastre pure.
Te apropii mai mult de mine, vrând parcă să-mi încălzești trupul cu căldura corpului tău. Cămașa ta stă lipită de tine, scoțându-ți în evidență pieptul tău atât de dorit de atâtea femei…
Sunt fericită! Numai la gândul că-mi aparții, mă simt minunat, iar corpul meu e cuprins de o vibrație nemaiîntâlnită, ce nu-mi lasă în pace simțămintele.
Suntem îndrăgostiți! Asta nu o spun eu, ci cei care ne văd… Aud parcă voci lângă noi, care spun: „Uită-te ce frumos se iubesc! Mai ții minte? La fel eram și noi cândva! Ce frumos e!”
Ne uităm la ei. Sunt doi bătrâni sub o umbrelă, zgribuliți de frig, dar atât de frumos, ținându-se de mână… Le zâmbim în semn de respect. Cei doi ne fac cu mâna și ne răspund la fel de plăcut cu aceleași zâmbete.
Ne privim ochi în ochi, apoi ne dăm seama că suntem uzi leoarcă, până la piele. Îmi cuprinzi talia, mă strângi la piept și-mi șoptești:
„Iubito, haide acasă, nu vreau să răcești. Vom face un duș fierbinte, un ceai și,… în pat cu noi…”
„Da scumpul meu”, apoi un strănut făcu ca hotărârea ta să fie la timp luată.
Mână-n mână, am pornit pe drumul asfaltat, lăsând în urma noastră urmele pașilor celui mai scump cuplu.