Peste ani stațiunea și muntele nu s-au schimbat. Doar eu am îmbătrânit! Aceeași oameni cu pași moi și înceți pentru care timpul trebuie să aștepte, aceleași străzi monotone, tăcute și line, aceleași case și vile parcă împietrite sub scurgerile de raze sub desișul pomilor din grădină. Aerul e ruginit. Mirosul pătrunzător de brad persistă încă pe aleile mai retrase; în mijlocul zilei, în vară, când soarele arde fetid, aici totul este nemișcat, iar oamenii – statui în curțile cucerite de bălării – amorțiți. Te înfioară suflul de melancolie mocnită sub apăsarea unei stațiuni de vacanță. Spre periferie, deși turismul este una dintre activitățile predilecte, mai ales în sezon, localnicii sunt bătrâni, triști și resemnați într-un proces îndelung de descompunere. Te izbesc pretutindeni privirile reci și goale ale unor ființe cu obrajii palizi, de schimnici, tulburate de pasul vre'unui necunoscut, cercetând dintr-un tufis umbros unde este asezată o bancă sau aplecați peste pervazul ferestrei. Nu departe de stada principală, pe care forfotresc mașini zgomotoase, copii se joacă strigându-și strident bucuria și completând peisajul dezolant; sunt atât de plictisiți încât cad și ei în stingerea continuă; bat mingea sau își caută ascunzișurile, fără vlagă. Întregul ritm al vieții încetinește și singurele excese par a fi atunci când stăinii, veniți să se distreze, năvălesc în după-amieze pe străzi. Îi citești după aerul distrat pe care îl au, nebăgând de seamă atmosfera închisă din jur, percepând totul prin sticlele afumate ale indiferenței. Le place să creadă că totul este frumos și că toată lumea se bucură. Nu bagă de seamă că unii trecători, deși au același mers de plimbare, legănat, se întorc de la serviciu ca în fiecare zi din săptămână. Râd. Se opresc din când în când, admirând vreo curte plăcut umbrită și străbătută de alei pavate cu prundiș mărunțit, vreun hotel mai vechi – poate Palasul sau magazinele cu aspect atât de provincial. Văd doar ce vor să vadă. În realitate – nimic pitoresc; un simplu oraș, obosit de povara de a fi cea mai căutată stațiune montană, ce n-are o viața a lui proprie și trăiește doar din perfuzii într-o lungă comă.
Așa am revăzut Sinaia, ani dupa ce am vizitat-o împreună cu Dana. Neschimbată. Doar eu devenisem altul: mai sceptic, mai blazat, mai susceptibil la platitudine căci nu-mi mai ajungea energia interioară pentru a transforma, printr-o magie infailibilă, bostanul în trăsură. Sentimentul că am pierdut ceva obișnuia să mă însoțească în periplul solitar prin staține în orele proaspete ale dimineții sau, uitat , după miezul nopții, târziu. Căutam. Pașii, parcă hipnotic, mă purtau spre marginea orașului, unde se construiseră primele blocuri și unde, atunci, am stat în gazdă; mi-e greu să recunosc acest lucru: odată ajuns în preajma acelui loc schimbam brusc traseul întorcându-mă spre centru, la hotelul luxos în care locuiam. Mai apoi, seara, sau a doua zi dimineața, relam același drum inițiatic. Îmi lipsea curajul și din nou mă întorceam la viața mea golită de conținut, pierdută prin restaurante, în cafenele, în parcuri, la cazino, în vizite la Castelul Peleș – lucruri care repetate de atâtea ori își pierdeau semnificația. Evitam să las la suprafață amintirile acelor zile, amintiri stârnite de revederea patiseriei în care am fost, băncii pe care am stat, străzii pe care am urcat ... pentru că știam că sufletul meu nu are nevoie de furtuni, de trăiri negative. Repetam pentru mine, ca să mă conving, că modul meu de a trăi – banal și nepreocupat – era cea mai bună alegere în ciuda imenselor goluri din mine ce se cereau umplute.
Acum?! Aș vrea sa găsesc o legatură, o punte spre naivitate, spre încredere, spre bucurie dar mă împiedic brutal de un torent de cinism și descurajare. Acum, când aud în sfârșit țipătul din mine, am si iluminarea rigidă că aceste goluri ce se cereau (și se cer) umplute poartă tiparul Danei. Cuprind, în ceea ce am aflat, o infinită liniște; n-as fi vrut să trăiesc o viața fără să știu că undeva, la o răscruce, am ales o cale greșită și că nu-mi rămâne drept ispășire decât posibila recuperare a unui spațiu incert al memoriei. Este singurul lucru care îmi rămâne și singurul lucru pe care nimeni nu mi-l poate lua. Timpul are însă modul lui ironic de a separa categoric trecutul, prezentul și viitorul; orașul nu s-a schimbat dar... În urmă cu doi ani totuși, preocupat, am trecut pe lângă acea casă în care am stat in gazdă. Aveam o întâlnire cu un tip umflat de la o redacție, venit din București la o rudă și, oricât aș fi vrut, n-am putut ocoli acea zona tabu. Cu coada ochiului, grăbind pasul, mi-am întipărit în memorie, peste imagini mai vechi, gardul drept și vopsit în gri, din cornier, curtea de curând pavată cu ciment, casa vopsită în albastru cu ferestre mari și albe. Am râs amar. Locul acela nu fusese întotdeuna așa.