Însemănri – iunie 2000: "Ochii – Ochii ei mă vânează. La fiecare trecere, în inciziile fine și precise lăsate de bristuriul privirii, presară cristale de sare din marea irisului. Descopăr incandescența elanului cu care explorează obrazul meu deja însângerat de emoție și fiecare particulă a ființei mele eliberează unde gravitaționale în reacții subatomice. Amân scufundarea cu voluptatea cu care soarele se cuibărește în amurg, iar ea ascunde o clipă, între zăbrelele ploapelor, răsăritul. Unde mă pot ascunde rotundului de lumină ce își îndreaptă tirul molatic spre mine? Anticipez undele hipnotice aduse de briza clipitului și încerc să-i diluez atenția în mișcări de eschivă; fug în mângâieri însă inevitabilul se produce: întâi o instabilitate a sufletului descoperit ce se rușinează de goliciune și își caută adăpost; apoi un fior de căldura ce se insinuează din vârful degetelor în cercuri concentrice prin stomac și îmi scurt-circuitează creierul; și în sfâșit căderea. Căderea în lumină, când privirile se împletesc, se luptă, se rănesc adânc; când aripile timpului devin ca de plumb și fâlfâie mai rar; când sufletul țâșnește cu vigoare prin cele două fante. Mă mistuie globul cald ce abate asupra mea ploi de raze și apoi renasc din propria-mi cenusă, purificat... Sunt ca oțelul înmuiat pe nicovală ce așteaptă căderea barosului pentru a-l modela într-o formă nouă. Smaraldul cade implacabil. Din mișcarea de recul mă avânt spre ea..."
Dar ochii ei nu au râs întotdeauna. Demersurile vehemente ale respingerii au adunat nori tulburi cu lacrimi grele și pline. Au curs, poate, cu atâtea prilejuri, iar eu m-am încăpățânat să văd doar cerul senin și curcubeul policrom în urma furtunilor. Am întors spatele cu nonșalanța, consecvent ideii de imaginație în afara simțurilor; am refuzat să înțeleg. Dar ce crimă poate fi mai de neiertat decat nepăsarea? Mă va urmării până când prima lacrima va rupe stavilarul, antrenând puhoaie ce vor dezrădăcina păduri, vor umple vai și vor surpa stânci. Atunci voi înțelege! Acum ... mi-o închipui doar – căci ura exchibiționismul scenelor de despărțire – mi-o închipui scriind acea ultimă scrisoare la lumina lampadarului. Plângând. Și mă întreb ce gropi i-am săpat în suflet și în ochi cu gândul idiot că, oricând, aceste gropi pot fi acoperite, că nisipul sentimentelor poate fi recuperat și îndesat înapoi în rană. Nu! Acele gropi nu pot fi umplute decât cu lacrimi.
Mi-o închipui... în apartamentul de două camere din Sălaj, la masa de scris desfășurată sub lumina difuză a unui lampadar. În față: foaia de hârtie și pixul cu care se autoflagelează. Scrie cu poticniri ca și cum cuvintele s-ar îngrămădi la poarta sufletului, s-ar călca în picioare și ar bloca-o. În jur doar singurătatea și frigul. Când se oprește și scurtează întunericul îi zăresc pentru o clipă chipul. Ochii, ca două lumânări ce afumă în cearcane obrajii, mai pâlpâie; ceara lor se adună pe conturul feței și cade în pecete pe foaia de hârtie...
Mi-e teamă că și ochii mei se vor aprinde.