Acum gustul veșniciei e amar și nu pot scăpa întrebărilor ce bat darabana pe suflet. Mă hotărăsc ca din acel moment să nu mai las, ca până acum, închipuirii, libertatea de a construi pe runele amintirilor, oricât de seducătoare ar fi ipoteza unor finaluri alternative. Nu! Finalul este unul singur: monoton și gol. Este doar glasul furiei ce caută supape. O las să se acumuleze, aproape bucurându-mă cu ochii larg deschiși înăuntru. Nu mai am oglinda drept paravan; stau pe marginea hăului și privesc forfota vulcanului ce stă să erupă. Curiozitate și furie. Ca si cum nu ar exista o limită a cinismului, înfrunt întrebările:
Dialog interior: ”Unde începe dragostea și unde se termină?”. ”Dragostea începe în dorința primului sărut și se termină cu amintirea primului sărut!”. “Ne confiscă exaltarea de a măsura post-traumatic reperele temporale ale unei relații. Trăind-o – ea începe odată cu eternitatea și se va termina odată cu eternitatea; dragostea nu curge, e statică; noi ne mișcam, noi începem și ne terminăm.”
“Reproșuri?”. “Când iubești nu-i nevoie de scuze, pentru nimic, niciodată”. “Mai justă ar fi recunoașterea imposibilitătii de a te sustrage acelorași alegeri, acelorași trăiri, acelorași fapte, într-o presupusă recuperare a trecutului.”
“O mai iubești?”. “Trăiești încă dorința primului sărut”. “Dacă anulezi trauma cronologică a conștiinței din cei șapte ani care au trecut te vei transpune din nou în mijlocul eternității”.

Ce senzație de eliberare când pumnul încleștat se înfige în oglindă! Poate îmi doream de mult lucrul asta însă îmi prelungeam inconștient supliciul; poate a fost un gest spontan; poate m-au nemulțumit răspunsurile evazive. Nu știu! Mă trezesc cu durerea ce îmi strânge palma ca într-o menghină. Un zgomot de clopoței și asupra mea se năruie un eșafodaj de cristal. Mă feresc la timp. Vulcanul a erupt: aruncă întâi o mantie de cenusă ce-mi întunecă judecata și lava urcă cu presiune spre suprafață până când se revarsă peste buzele prăpăstiei – sângele se prelinge pe podea. Îmi spun că răzbunarea violentă este doar o forma extremă de autocritică ce tranșază legătura cu trecutul. Nu sunt decât un noctambul ce urmărește vedenii de lumină…
Privesc podeaua. M-am multiplicat cu schimonoseli în zeci de cioburi ce-mi sorb întrebările. Întrebări fără răspuns…