- De unde vii? m-a întrebat Satana privindu-mă pe deasupra ochelarilor
- De la cutreierarea pământului și de la plimbarea care am făcut-o pe el, i-am răspuns
- De ce nu-ți așezi ideile într-o structură unitară, într-o carte cu introducere, cuprins și încheiere?
- Pentru că atunci aș naște o doctrină. Iar doctrinele, scumpul meu prieten, sunt pătate de sânge, așa cum bine știi ... Și apoi lumea e plină de creaturi care trăiesc doar pentru a mânji Poezia cu sânge.
Mama mea a ales sângele sperând că va cuvânta; eu am ales cuvântul sperând ca va sângera. La urma urmei e o opțiune. Atât.
El a plecat grăbit și chiar în clipa asta îl încearcă pe un altul ...

De ce nu-și poate săruta mama copilul imediat dupa naștere decât după ce a fost șters cu prosopul?

(Să pui degetul pe rană, da. Dar, mai mult, să ai curajul să duci apoi degetul la limbă ca să simți, să simți gustul rănii. E a ta. Îți aparține.)

Acum mama își înstrăinează, își încredințează copilul moașei care mai întâi îl șterge cu prosopul și abia apoi îl întinde mamei. Dar fătul acela, obișnuit de 99 de mii de milenii, în inconștiența lui, cu căldura trupului mamei, oare nu simte el acest frig, aceste mâini străine, această înstrăinare, această distanțare bruscă la milioane de ani lumină? Pentru bruscarea acestui suflet, cine ar trebui să aibă „responsabilități”?

(Există un himen al sufletului. Spre deosebire de cel binecunoscut, acesta se penetrează dinspre înăuntru spre în afară. Cu lacrimi.)

"Capul care nu e cunoscut este ascunsul în ascuns.
Dar el a fost format și pregătit precum un craniu și el este umplut cu rouă cristalină
Pielea lui este din eter, ea este clară și închisă.
Părul lui este ca lâna pură plutind în echilibru legănat" (Zohar)

Dacă vorbim despre viol ca despre o agresiune a bărbatului asupra femeii, poate că ar trebui să vorbim, măcar din când în când, și despre violul mamei asupra copilului. Dacă bărbatul caută extazul sexual, tot așa de bine femeia caută extazul post-natal. În cazul violului, nici bărbatul nu cere încuviințarea femeii, dar nici mama nu cere încuviințarea copilului.

Să smulgi un înger din cer, să-i faci o cușcă de oase, să-l îmbraci în sânge și carne și să te mândrești cu această ispravă, să pretinzi recunoștință și respect pentru un act care, potrivit legilor divine, ar putea fi un sacrilegiu.

Josnicia violului constă în faptul că femeii i se refuză dreptul de a încuviința. Dar este oare îngerul consultat în privința nașterii?

Minimizarea semnificației întrebării "de ce?". Dacă întrebi mereu "De ce?" ești considerat ori copil, ori filozof, ori tâmpit, ori poet, ori neadaptat etc etc. Oamenii "integri", "maturi", nu întreabă la nesfârșit "de ce?". Legea omenească nu-mi dă dreptul să-mi întreb mama "de ce?" m-a născut. "Nu aveam cum să te întreb, pentru că nu te născusei încă", mi-a răspuns ea. "E un non-sens", a adăugat ea printre lacrimi.

Ca și cum comunicarea mamă-fiu nu are loc decât fizic. Ca și cum sufletul mamei și sufletul copilului nu ar fi în legătură decât pe parcursul acestei vieți.

Poate că mai curând mamele și nu filozofii sau asceții au datoria să plece în sihăstrie, să fugă în vârf de munte și să se întrebe „Am oare dreptul să nasc?”.

Dar o Mamă-Filozof ar însemna purificarea lumii. Sfârșitul Sistemului. Sfârșitul Politicii. Întoarcerea la Vârsta de Aur.

Te-aș fi auzit mamă, te-aș fi auzit dacă ai fi întrebat. Așa cum tu îl auzi acum pe tata vorbindu-ți de Dincolo.

Politică: Glorificarea Concretului și eliminarea Abstractului, punerea Metafizicii în afara legilor omenești, - condamnarea la obnubilare a acestei specii.

Femeie, întinde-te în iarbă în calea lunii și lasă-te penetrată de razele ei. Și atunci ai să știi.

Sistemul însă nu e interesat de Adevăr ci de imagini. Copilul își întreabă mama cine e imaginea din oglindă? Iar mămica se repede să răspundă îmbujorată "Esti tu puiule!", în loc să-i spună adevărul: "Este imaginea ta". Se presupune a-priori că un copil nu poate face diferența dintre obiect și imaginea lui. Pe ce bază?

"Ești tu" spune fără să clipească mama îmbujorată. Adică „ești trup” – și atât.

Știre Adevărul 3 august 2004:

"La scurt timp după naștere
O tânără din Satu Mare a zdrobit capul fătului cu o cărămidă și l-a aruncat în hazna

O tânără din Satu Mare este cercetată de poliție și Parchet sub acuzația de pruncucidere.
Lucreția Debrețeni, 22 de ani, a născut pe câmp la sfârșitul săptămânii trecute. Ea a ascuns mamei și celor doi frați, cu care locuiește într-o casă dărăpănată, la marginea municipiului, faptul că este însărcinată. La scurt timp după ce a adus copilul pe lume - o fetiță care părea sănătoasă - , lăuza i-a zdrobit capul cu o cărămidă, apoi a încercat să incendieze cadavrul. De frică să nu fie surprinsă, a aruncat fătul mort într-o toaletă dezafectată, situată pe Bulevardul Cloșca din Satu Mare. Aici a fost găsit de polițiștii și procurorii care instrumentează cazul. Mama tinerei și-a dat seama că fiica ei a născut, în urma complicațiilor apărute din cauza lipsei asistenței medicale. Imediat ea a dus-o pe fată la spital, dar a anunțat și poliția.
Ieri, lăuza a fost audiată de un procuror în fața căruia și-a recunoscut faptele. Dupa externare, autoarea îngrozitoarei fapte va fi examinată psihiatric pentru a se stabili dacă a avut discernământ în momentul săvârșirii crimei. Potrivit specialiștilor, în primele 240-245 de ore de la naștere se pot produce modificări care duc la dereglări neuropsihice serioase ale lăuzei."

Întrebări:

1. Dacă Lucreția Debrețeni era o indiancă Cherokee să zicem, o squaw din secolul XVIII (sau mai devreme), și-ar fi ucis ea fiica? Ar mai fi suspectat-o cineva de „dereglări neuropsihice”? Despre dereglările neuropsihice ale Sistemului în care trăim azi, în această clipă, cine trebuie să vorbească? Cine este adevăratul criminal al copilului Lucreției Debrețeni?

2. Dar oare ce s-ar fi întâmplat cu Maria și cu fiul ei dacă destinul ar fi făcut să-l nască pe Iisus într-o casă dărăpănată, de la marginea municipiului Satu Mare, în august 2004?

etc.

Gem bisericile de credincioase cuvioase și de popi neprihăniți care îi cântă rugăciuni neîncetat lui Isus. Dar vă întreb fețe neprihănite, dacă El ar veni mâine la voi, după ce l-ați recunoaște? Care e criteriul vostru interior?
Ce-ați zice de o întâlnire George Bush Junior - Isus Christos, mâine, la reședința din Texas a "celui mai puternic om din lume"? Își imaginează cineva că adevăratul Isus va fi privit la Casa Albă altfel decât ca un terorist periculos (și, în consecință, condamnat cât mai repede la moarte, așa cum s-a întâmplat și prima oară)? Despre ce fel de luciditate vorbim?
Ne imaginăm că destinul pe Pământ al lui Isus reînviat, ar putea fi altul decât cel bine cunoscut de acum două milenii?

De altfel, poate că Iisus s-a și întors. Dar nimeni nu l-a văzut sau auzit. Serviciile secrete, în discreția și rafinamentul lor, poate că l-au și identificat și anihilat. Căci a evoluat ceva totuși la această specie: Tehnicile de exterminare!

Cum să-l „aștepți” pe Isus într-o lume sugrumată de Politică? Poate doar dacă nu înțelegi pe ce fel de lume trăiești.

(Poate că te excită ideea de sinceritate, dar asta nu înseamnă că ești sincer).

Zâmbetele acelea năucitoare ale copiilor, zâmbetele acelea care ne lasă fără suflare, cum se explică, de unde vine lumina aceea? Poate că noi suntem pentru ei noii lor zei. În ochii lor se citește adorația, o dragoste străină de cea lumească. (De aici și comparațiile insistente care se fac între Copil și Înger) Ei aveau zeii lor și Dincolo, acolo de unde vin, iar acum, când s-au trezit și au dat cu ochii de noi - ne iau pe noi drept zei (întocmai ca puiul de lebădă care ieșit din nou îi strigă raței "Mamă! Mamă!") – probabil că suntem făcuți după chipul și asemănarea celor de Dincolo.
Dar noi ce facem, cu încrederea necondiționată pe care ne-o acordă ei? Le zidim sufletele în pereții școlilor, îi vârâm în Rândul Lumii.
Pân la gleznișoare-grădinița
pân la pulpișoare - școala
pân la ochișori - facultatea ("Numai ochii ne rămân, despărțirea s-o mai vadă ...")

Þipătul noului născut creează lumină în sufletul mamei, întocmai cum urletul lui Dumnezeu a adus lumina în lume. Vibrația cuvântului este sursa luminii

Nu cred că traducerea "Și duhul lui Elohim umbla pe deasupra apelor" e corectă. Eu aș spune: "Și duhul lui Elohim BÂJBÂIA pe deasupra apelor", căci nu despre a umbla e vorba ci despre a bâjbâi. - abia într-un târziu a găsit Cuvântul.
(La fel în Poezie, Poetul Bâjbâie în căutarea cuvântului creator).

Până să găsească cuvântul "Să fie lumină" se poate presupune că Dumnezeu a rostit nenumărate alte cuvinte în bâjbâiala lui căutătoare. Poate că tensiunea acumulată prin eșecuri a dat forța devastatoare a răcnetului său și numai așa actul creator a putut fi împlinit. (Toate vorbele bâjbâite până atunci ar putea fi originea nenorocirilor care ne întunecă viața și acum).
E vorba despre un delir.

Poate că acum Dumnezeu bâjbâie după alt cuvânt. După Cuvântul care să ne oprească din drumul stupid pe care l-am ales, drumul cunoașterii „științifice”, fără implicarea sufletului, drumul Lăcomiei și al Îmbuibării, al Ambiției și al Concurenței. E normal să se bâlbâie văzând atâta Prostie și pe fiica Prostiei, întâi născuta: Răutatea, Ferocitatea. Dumnezeu a dat în bâlbâială uitându-se la noi. Pentru că el iubește oamenii. Iar asta e o manifestare a adevăratei Dragoste: Bâlbâiala. (timiditatea îndrăgostiților)

Fiecare om își plânge soarta și apoi se consolează zicându-și: "Așa a vrut Dumnezeu". NU E ADEVÃRAT. Nu ASTA a vrut Dumnezeu! Soarta ne e decisă de milenii, nu de Dumnezeu, ci de niște criminali. Nu ne e permisă nici un fel de consolare până când nu vom înțelege că trebuie să stârpim pentru totdeauna din conștiința umană acest cancer: Politica – adică ideea abjectă, mincinoasă, jignitoare la adresa inteligenței umane, că un individ, sau un grup restrâns de indivizi poate fi cu adevărat preocupat de binele celor mulți.

Nu spun că Moise nu a avut revelații divine. A avut și încă multe și valoroase. Spun numai că, în legile lui, a amestecat gândurile omenești cu gânduri divine. Și cum ar putea scrie o lege 100% divină un om care și-a început maturitatea cu o crimă? Cum ne putem noi lăsa cu totul sufletul în baza unor legi scrise de un criminal? Nici cea mai profundă revelație nu poate șterge din conștiință pata unei crime premeditate.

«În vremea aceea Moise, crescând mare, a ieșit pe la frații săi și a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre frații săi. S-a uitat în toate părțile și văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean și l-a ascuns în nisip.
A ieșit și în ziua următoare. Și iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: «Pentru ce lovești pe semenul tău?» Și omul acela a răspuns: «Cine te-a pus pe tine mai mare și judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine cum ai omorât pe egipteanul acela?»
Moise s-a temut și a zis: «Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut»
(Exod 2, 11-14)

Și nu numai că a ucis, dar a fost și umilit pentru crima lui. Chiar de frații lui, în numele cărora comisese crima! Oare cum a îndurat orgoliul unui om de valoarea sa această umilință? Ce s-a întâmplat oare în conștiința lui din acel moment și până la scrierea legilor?

Isus nu a comis nici o crimă. Și asta se simte cu claritate din gândurile lui exprimate în Evanghelii. O lumină mult mai strălucitoare, mai blândă plutește deasupra Evangheliilor decât deasupra Vechiului Testament. Curățenia conștiinței lui Isus se simte cu claritate, în fiecare cuvânt - spre deosebire de cea a lui Moise: legi extrem de grele, stufoase, împovărătoare, o încrengătură întreagă de convenții și clișee, o hemoragie întreagă de blesteme - asta e rodul conștiinței unui criminal.

(Gust de sânge pe limbă - asta mi-a adus Vechiului Testament.
Ieși la aer, clătește-ți gura cu apă proaspătă și apoi aruncă-te din nou în carte, asemeni lui Saul în sabia lui).

Într-o civilizație care a început cu Troia - un război pentru o femeie (o femeie-obiect) - într-o lume în care încă de la prima respirație subconștietul îți e controlat de o femeie - într-o lume în care bărbatul e în stare de cele mai ridicole gogomănii și de cele mai sinistre crime, numai ca să aibă puțină "liniște" acasă, cu "nevasta lui", trebuie să fii cretin sau abulic să crezi că trăim într-o "lume a bărbaților". Abulic sau hipnotizat. Nu despre "bărbați" e vorba ci despre niște fătălăi îngâmfați, însetați de sânge, care n-au mai putut îndura plictiseala din Vârsta de Aur.

Faptul că Agamemnon a fost în stare să-și ucidă propria fiică, propriul copil, în chip de „jertfă de război”, ca pe o vită, dă măsura dereglajelor psihice ale acestor fătălăi însetați de sânge. (Atenție, această sălbăticie s-a petrecut în ACEASTÃ Civilizație, nu la vreun trib de negri - stă la baza principiilor care ne guvernează și astăzi viețile - dar, desigur, Școala găsește cu cale să treacă peste asemenea "amănunte". Și-a sacrificat copilul ca pe o vită pe altar, pentru ca zeii să-l ajute în "vitejiile"sale. Adevărata "vitejie" ar fi fost să se cunoască și să se accepte pe sine). Ce altă dovadă ar fi necesară ca să dovedești că asta nu e "lumea bărbaților" ci o casă de nebuni? O planetă de țicniți, de fătălăi însetați de sânge. O civilizație condusă după legi concepute nu cu creierul, nici cu inima ci cu Coaiele. "Să ai coaie" - asta este legea tuturor legilor omenești! Niște maimuțe incapabile de alt fel de extaz decât cel sexual.

("Þi-a venit mintea la cap". Expresia asta m-a nedumerit multă vreme. Oare mintea n-ar trebui să fie mereu în cap? S-ar părea că nu. Se spune așa pentru că oamenii în general, în public în special, își poartă mintea în sex nu în cap. În coaie și în ovare.
Cum ieși din intimitate, pe stradă, în Rândul Lumii, cum mintea îți coboară în coaie (sau în ovare). Cum revii în intimitate, mintea începe să urce spre inimă. Iar dacă reușești să rămâi în intimitate suficient timp, mintea urcă în sfârșit la cap. De-aia proștii fug de intimitate. (Ce mai e nou? Unde mergem în seara asta? etc). Le place să se simtă cu coaiele și ovarele umflate. "Tari în pulă")

Sângele, ca un roi de lăcuste, se adună acolo unde mintea este: în testicule, în inimă sau în creier.

«Într-un balcon o fată își ridică brațul strălucitor în soare
și-și potrivește părul cu dureroasa grație
a acestor dansuri anonime,
universale…”

Cine își mai aduce aminte de visele Elenei, de speranțele ei, de sentimentele ei? Cine mai dă doi bani pe asta? Toate energiile adoratoare ale sufletului omenesc, ale subconștientului colectiv sunt focalizate pe ferocitatea lui Ahile nu pe sentimentele Elenei. Visele ei, speranțele ei și ale lui Paris sunt călcate în picioare cu cea mai mare dezinvoltură în numele Ambiției și Competiției.

"Sigur, mai sunt multe de făcut, sistemul e perfectibil dar suntem pe calea cea bună" etc, acest clișeu nerușinat repetat de politicieni, zi de zi de zidezidezidezidezi, zi și noapte, de milenii. E o hipnoză, asta fără nici o îndoială.

Desigur, Plugușorul este o poezie, o cântare remarcabilă, dar asta nu înseamnă că oricând și oricum trebuie să «lângă boi v-alăturați!»

Politicienii plimbă prin gură noțiuni ca Adevăr sau Dreptate, cu aceeași frenezie cu care târfa plimbă penisul clientului prin gură, privindu-l în același timp în ochi ca să se asigure că-și merită banii - "clientul nostru, stăpânul nostru!". (Clasa Politică face felație Electoratului. Toată sămânța se irosește. Nervii noștri, toate energiile vitale ale individului se irosesc în această felație diabolică, fără scop și fără sens).

(Orice om are anumite circuite ale gândirii blocate. Acelea sunt Prostia lui. Prostia este blocarea unor circuite ale gândirii, nu absența lor. Circuitele le avem din naștere, cu toții).

Contactul sexual, ca orice experiență care duce la extaz, creează dezechilibre între cele două lumi. Ritmul Morse al penetrării, cheamă la viață un suflet de Dincolo. (Orice fel de contact cu lumea de Dincolo devine extaz - în Poezie ca și în dragostea fizică, în meditație ca și în copulație) Când ne îmbrățișăm iubita, un suflet de Dincolo este tras în jos, o "Forță" îl târăște către Pământ și ni-l aruncă la picioare. Și noi, noi ce facem cu el?

Apoi. Ni se impun niște nume care nu au nimic comun nici cu personalitatea noastră nici cu cea a părinților, ci cu „tradiția”. (Legea omenească e pusă și aici, ca întotdeauna, deasupra legilor divine - respectul față de strămoși cocoțat deasupra dragostei pentru Dumnezeu)
"Șerban" - numele ăsta mi s-a părut totdeauna suspect. Îmi inspiră un șarpe, sau ceva asemănător. Mă simt total străin de el.

Oamenii ar trebui să-și aleagă singuri numele și asta numai atunci când ajung să aibă conștiința de sine, când încep să presimtă, adică, prezența lui Dumnezeu în suflet. De ce ni se impun nume din afară? Simplu: pentru că Sistemul ne consideră proprietatea sa personală. Revendică, cu nerușinare, drept de proprietate asupra unei lucrări divine.

Poate că am luat în deșert NUMELE Domnului, dar pe El niciodată. Dumnezeu, Elohim, Eli, Tao, Marele Brahman, Marele Spirit - mă doare-n cot de numele lui. Pe mine mă interesează să-l găsesc pe El, nu numele lui.

Mă doare în cot de numele meu, eu vreau să mă găsesc PE MINE.

Fiecare mamă ar trebui să se simtă datoare (poate chiar obligată prin lege) să îngenuncheze, la un moment dat (mai devreme sau mai târziu, oricât de târziu) în fața copilului său și să-i ceară iertare pentru că l-a născut, să recunoască faptul simplu și clar că habar nu avea pe ce lume trăiește atunci când s-a decis să-l facă. Abia atunci copilul 1.o va iubi cu inima eliberată, fără acele chinuitoare îndoieli pe care cei mai mulți dintre noi, copiii lor, le purtăm în inimă toată viața și 2.va înțelege mai ușor lumea murdară în care s-a născut, în care a fost adus cu forța, fără să fie întrebat, și în care a deschis ochii privind-o ca pe cea de Dincolo.

Copilul căprioarei la naștere cade pe pământ. Contactul cu solul are un anumit rol în "trezirea" lui. Indienii își tăvăleau rănile în țărână.

"... ce am eu mai curat în mine
în mine...
... am mirosul de pământ"
(de repetat în minte aceste versuri la orice înmormântare, inclusiv la a ta)

Pierderea inocenței nu este un efect secundar al educației, ci tocmai scopul ei principal. Stârpirea inocenței este prima condiție a desăvârșirii procesului „Las’ că facem noi om din el”.

"Vai de voi, învățători ai Legii! Pentru că voi ați pus mâna pe cheia cunostinței: nici voi n-ați intrat, iar pe cei care voiau să intre, i-ați împiedicat să intre" (Luca 11, 52)
și
"Vai de voi cărturari și Farisei fățarnici. Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor: nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre" (Matei 23,13)
și
"Vai de voi cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi sunteți ca mormintele care nu se văd și peste care oamenii umblă fără să știe" (Luca 11,44)
și
"Păziți-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi și să le facă lumea plecăciuni prin piețe. Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile dintâi la ospețe. Casele văduvelor le mănâncă și fac rugăciuni lungi de ochii lumii" (Marcu, 12, 38)

Dar „synagoge” este un cuvânt grecesc și înseamnă adunare, nu neapărat biserică de evrei!

"Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun, că și-au luat răsplata! Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti" (Matei 6 ; 3-6)

Este evident că Biserica creștină a tradus aici cuvântul synagoge cu un scop foarte precis și deloc divin: acela de a compromite sinagogile evreilor și, implicit pe ei și credința lor, pentru a întări „legitimitatea” creștinismului, dar nu asta a avut în vedere Iisus.

Isus nu vorbește împotriva sinagogilor evreiești, ci împotriva Ideii de Rugăciune în public, împotriva ideii de bisercă privită ca loc public de întâlnire în vederea rugăciunii. Ideea lui Iisus este că rugăciunea este și trebuie să rămână un act profund intim și nu colectiv.

"Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în biserici și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun, că și-au luat răsplata!
Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti".

Am făcut imprudența să abordez acest subiect cu un preot. După ce mi-a expus o întreagă teorie despre „mădularele” lui Christos (ce mă interesează pe mine mădularele? eu vreau să înțeleg ideile lui), îmi aduce următorul argument amețitor și amuțitor:

„...A ne ruga în cămara noastră vrea să spună, în sensul Domnului, a avea rugăciunea inimii, nu a buzelor, rugăciunea lăuntrică, nu doar formală. Cămara de taină este inima noastră, că din inimă ies gândurile pătimașe ce spurcă pe om. Dacă rugăciunea e răspunsul la chemarea de dragoste a lui Dumnezeu și concretizarea iubirii, iar iubirea e un eveniment de comuniune, de ce să nu fie rugăciunea un eveniment de comuniune?...”

Mărturisesc că o asemenea capacitate de a răstălmăci „în sensul Domnului” (ce expresie!) un text, rar mi-a fost dat să văd pe această lume și nu mă miră că o găsesc la un preot.

Refren:
"Păziți-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi și să le facă lumea plecăciuni prin piețe. Ei umblă după scaunele dintâi în sinagogi și după locurile dintâi la ospețe. Casele văduvelor le mănâncă și fac rugăciuni lungi de ochii lumii", Marcu, 12, 38

Învăluirea în mister, de către Biserică, a nașterii lui Iisus: credinciosul are un pretext în plus să se eschiveze – „Iisus s-a născut printr-o minune, eu m-am născut dintr-o femeie obișnuită. Ce rost are să mă chinuiesc să primesc învățătura, să trăiesc pe principiile Lui? Mai bine mă duc la biserică, îi sărut icoana și gata, sunt un bun creștin”. Tocmai de asta are nevoie și Biserica: de „buni creștini”. (Atenție: Biserica, la fel ca și Școala, nu pune pe primul plan iluminarea sufletului individual, ci menținerea lui în turmă. Scopul principal al acestor instituții este menținerea ordinii în Stat nu în Sufletul Individual)

La urma urmei ce mă interesează pe mine modul în care a fost fecundată Maria? Ceea ce contează cu adevărat este că a născut un copil, că acest copil, crescând, a devenit un om cu totul ieșit din comun, un om într-adevăr divin, care prin ideile lui îmi poate lumina viața. Restul e doar bolboroseală cu miros de tămâie.

Rupe-i rochia acestei doamne elegante: Singurătatea și unește-te cu ea, căci tare, tare dor i-a fost de tine

(Atenție la puturoșenia cititorului, această moluscă semidoctă cu miros de transpirație învechită, care așteaptă, tolănită în fotoliu, să fie hrănită cu lingurița, să grohăie ca o scroafă mângâiată pe burtă, care așteaptă chiar să fie ștearsă la fund de rahat. Șocuri electrice pentru această epavă!
Atenție la cititorul care îl confundă pe scriitor cu o infirmieră. Scriitorul este un călău nu o infirmieră!)

Vinderea sufletului nu ține nici de epoci istorice nici de ideologii. Sufletul a fost vândut din toate timpurile și încă foarte ieftin. Pe trei mere pădurețe. Ba chiar pe unul singur.

Tony Blair, după atentatele din metroul londonez din 2005: "Nu cu Islamul ne confruntăm, ci cu o ideologie a Răului pur și simplu". (Mai rar o asemenea concizie la o lichea) Ascultați bine ce spun acești fătălăi. El ne spune răspicat că teroriștii nu atacă pentru că țările lor au fost invadate de creștini, ci că pur și simplu, netam nesam, se distrează în mod sadic pe seama londonezilor. Dar cel care se distrează pe seama londonezilor și a lumii întregi e el, politicianul, apărătorul „Ideologiei Binelui”.

Limitele pe care le-am pus cetăților noastre și pe care le apărăm cu atâta strășnicie, de care ținem cu dinții, sunt limitele pe care le-am impus sufletelor noastre, gândirii, componentei abstracte a ființei. Niciodată un contemporan nu va mai putea privi cerul ca un grec antic sau ca un hindus brahman sau ca Lao Tse tocmai pentru că cerul nostru e un cer sfâșiat de siluetele coloșilor din beton, un cer contaminat, care ne e servit cu lingurița, limitat.

Singura manifestare acceptabilă a patriotismului este respectul față de limbă. Pentru că Limba ține de suflet. Teritoriul ține de trup, adică de Îmbuibare. De Îngâmfare, de Amorul Propriu. Dar în viața reală care este principala preocupare a patriotismului? - ținem cu dinții de granițe ca de o bucată de friptură. Mereu CANTITATE în defavoarea CALITÃÞII.

"Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul!" Aperi pe mă-ta!

El a zis zilei să fie zi și nopții să fie noapte. Ziua pentru cele văzute iar Noaptea pentru cele nevăzute. Ziua pentru ochiul de carne, Noaptea pentru ochiul interior, pentru meditație și autocunoaștere, pentru Dragoste. Pentru dragostea divină. Noi nu! Că suntem deștepți. Am aprins lumini in noapte. Am inventat electricitatea! În acest mod isteț tot timpul pe care Dumnezeu îl rezervase pentru vis, meditație, pentru tăcere este acum irosit. (Luminile orașului. Becul de la bucătărie la miezul nopții. Tristețea frigiderului. Paharul de whisky și țigara pe colțul mesei. Singurătatea singurătății)

În Familie și în Școală suntem pur și simplu injectați, intoxicați cu obsesia pentru ceea ce se numește „câștigarea existenței”. Totuși Iisus spune clar:

"Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă ce veți îmbrăca. Oare nu este Viața mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?
Uitați-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră și nici nu strâng nimic în grânare; și totuși Tatăl vostru ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?
Și de ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte? Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii pe câmp: ei nici nu torc, nici nu țes
totuși vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.
Așa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este iar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor?
Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zile necazul ei" (Matei 6, 25-34)

Aruncam cu cuvinte în sufletul ei, așa cum arunci bănuți într-o fântână. La noroc!

Condamnarea la viață se semnează pe fugă, cu un nod în gât la Starea Civilă. Pe trepte prietenii te așteaptă cu o ploaie de dinți de lapte.

Așa cum copacul își arată toate vârstele în cercurile din miezul trunchiului, tot așa toate generațiile, până la Osiris și chiar mai departe, dincolo de memorie, dăinuie în tine.

Am amorțit. Toate funcțiile vitale se sting. Doar barba continuă să-mi crească.
Și mâna să scrie.

Poate că Dumnezeu și-a întors fața de la tine. Dar asta nu înseamnă că ai să-i vezi ceafa cu plete albe! Hoho! Nici vorbă! Ai să-i vezi cealaltă Față! Ai să vezi tu care ... Pregătește-te de o surpriză...

Te iubim, te iubim mi-au zis oamenii, te iubim, numai mori dracului odată ca să ne putem și manifesta dragostea noastră! Ne știi doar, noi spunem că iubim, dar de fapt ne devorăm unii pe alții. Nu acceptăm ca vreunul dintre noi să se desprindă de noroiul în care băltim și în care ne simțim atât de bine și ne e atât de cald. Suntem fii Ambiției, ai Concurenței și Îmbuibării. Ce, ai uitat?
Mai spunem și noi câte un adevăr pe ici pe colo dar nici așa... Mai amestecă-le și tu cu puțină urină, cu puțină diaree din asta în care ne-am născut cu toții, chiar și tu, nu uita...
- Nu nu am uitat nimic. Dar unde ne grăbim? am întrebat

Toate femeile încearcă să mă ucidă cu metode care mai de care mai îmbietoare, mai subtile, mai voluptoase, mai rafinate și mai senzuale și toți bărbații așteaptă în tăcere, în adâncă smerenie să mor mai repede, ca să-mi poată ridica osanale și statui. Asta le e „dragostea”.
Căci adevărata Dragoste le este de nesuportat. Așa a fost din negura timpurilor și până azi și așa va fi până la stârpirea acestei specii.
Căci zeii lor sunt Ambiția, Concurența
iar Zeul Zeilor lor - Amorul Propriu
Amin

Aici doar copiii mai știu să iubească, dar în această mascaradă copiii nu au nimic de spus. Nimeni nu se gândește să învețe ceva de la ei, ci care mai de care adulții se înghesuie să le împărtășească învățăturile lor murdare.
(Beria sărută cu smerenie dreapta lui Stalin muribund. "Mulțimea-ndrăgostită de biciul suveran").

N-am să caut niciodată Poezia în altă parte decât în Femeie. Pentru că acolo, ÎN ea am pierdut-o. Cum să atingi, cum să speri să te intorci la Lumea din care vii, decât căutând poarta pe care ți-ai făcut intrarea pe lumea asta? Există un alt „exit”?

E absurd să vorbim mereu despre „sexul opus”. Sexele nu sunt opuse. Sunt compatibile. După cum Moartea nu se opune Vieții, ci îi este compatibilă, complementară – deschide orizontul unei noi existențe, cu legi noi, bazate nu pe simțuri, ci pe extrasenzorial, pe extrasenzorialul acela cu care venim în lume și care ne este imediat amputat în Familie și apoi în Școală, pe acele capacități extrasenzoriale atât de evidente la îndrăgostiți. Căci s-a spus „Dragostea e mai tare ca Moartea”.

Nimic nu e Supra-natural. Noi, Rândul Lumii, această specie, așa cum suntem „organizați” acum suntem și încă devenim SUBNATURALI.

Trebuie să moară cineva Dincolo ca să se nască cineva Aici. Iar când mor, înseamnă că o mamă de Dincolo mă cheamă la viață.

Ea își amplifică neîncetat dorințele: de la "Nu mă uita" trecând prin "Rămâi cu mine" a ajuns la macabrul "Pe unde umbli?". Lăcomia sufletului nu cunoaște limite.

Adevărata dragoste începe și se termină cu "Nu mă uita".

Politică – adică un grup restrâns de oameni care pretind ca urmăresc binele celor mulți. Și noi îi credem. Ca și cum la Olimpiadă campionul se oprește în fața liniei de sosire și îi așteaptă pe ceilalți spunându-și „Hai bă că sunt și ei oameni”. Cine poate crede asemenea nerozie într-o lume guvernată de Ambiție și Competiție? Ce fel de albeață purtăm pe ochi și ce fel de dans jucăm?

Elevul este învățat la școală că pinguinul nu zboară. Dar asta nu e adevărat, el zboară. Zboară cu adevărat, numai că nu în aer ci în apă. Și nu e nici o metaforă aici. Școala caută cu insistență să limiteze orizontul sufletesc al copilului. Impune adevăruri parțiale, convenabile scopului său final: arderea sufletului, modelarea sufletului individual în propriul său interes nu al individului. Impune sufletului individual să se concentreze pe cunoașterea "științifică", aceea care spune cu îngâmfare "Pinguinul nu zboară. Punct".

Þi-am adus piatra
pune-ți lentila bijutierului în ochi și-ai să te vezi dansând

E absurd să ceri „dovezi” în sprijinul ideii de transmigrație. "Dovada" este permanent sub ochii noștri: Ritmurile Divine
- primăvară - vară - toamnă - iarnă - primăvară - ...
- răsărit - amiază - înserare - noapte - răsărit - ...
- încolțire - înflorire - rodire - însămânțare - încolțire ...
- senin - furtună - senin - ...
- flux - reflux - flux - ....
Aceste ritmuri nu cunosc etapa "moarte" în înțeles omenesc.
Este imposibil ca pentru sufletele individuale lucrurile să se petreacă altfel.
Se poate vedea cu ochiul liber. Liber!
Dar ce mai poți vedea și înțelege din ritmurile divine, când Școala ți-a pus pe ochi albeața Științei Omenești? Nu mai poți vedea nimic. Poți numai simți ... și presimți.

Un reporter National Geographic, plecat pe tărâmurile biblice în căutare de „dovezi”, spune, printre altele:
„...pe tărâmurile astea îți schimbi modul de percepție asupra Bibliei. SIMÞI că totul e adevărat...”
„...până acum plecam prin toate colțurile lumii dar mă întorceam mereu acasă, tras parcă de un fir elastic invizibil. Acum acest fir parcă mă trage înapoi spre aceste locuri...”
„...pereții aceste mănăstiri emană credință...”
„...de la dovezi, fapte, trebuie să treci la sentiment, intuiție, credință etc...”
„...chiar dacă aș găsi o bucată de lemn veche de 5000 de ani pe care să scrie „Made by Noe” tot n-aș putea dovedi că Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să construiască Arca...”
„...trebuie să fii aici ca să înțelegi...”
etc
la final concluzia:
„Totuși, nu mă pot desprinde de spiritul științific” (!!!)
(Profunzimea la care veninul Școlii poate ajunge în suflet. Chiar și în pragul revelației, acest venin te poate ține pe loc.)

Năframa aceea alburie-spălăcită de pe chipul femeii cu „responsabilități” – o face atât de urâtă pentru că ea eludează adevărata și singura responsabilitate.

"Limitează-ți viața la o discuție cu tine însuți sau, și mai bine, cu Dumnezeu. Alungă-i pe oameni din gândurile tale, nimic exterior să nu-ți dezonoreze singurătatea, lasă-le bufonilor grija de a avea semeni. CELÃLALT te diminuează, căci te silește să joci un rol. Suprimă din viața ta gestul, mărginește-te la esențial". (Cioran)

Prostia tinerilor este acceptabilă în comparație cu cea a adulților și bătrânilor. Prima e sfidătoare, provocatoare, te "enervează", îți pune la încercare bunul simț. A doua nu produce decât scârbă.

Ioel 1,4: "Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh; ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec; ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil" – oamenii pe care i-am cunoscut.

"Ceea ce pentru omidă reprezintă sfârșitul lumii, pentru om nu e decât un simplu fluture" (Richard Bach)

Orice ieșire în stradă e prilejul unei minciuni: Dai peste un cerșetor și ca să scapi de el spui "N-am", deși mărunțișul îți zăngăne în buzunar. Cu cât mergi mai departe, în magazine, în instituții, minciuna se lățește.

La Cioran până și părțile slabe au "stil". Falsa modestie - la el are stil

"Te grăbești?". Întrebarea asta o auzim mereu în viața de zi cu zi, din partea celor care vor să ne propună "ceva", un alt program. Dacă spui "da" ești absolvit - se presupune că e vorba de ceva "important" - aproape că nici nu mai trebuie să argumentezi. Graba e sfântă! Aș impune chiar și ambulanțelor restricții de viteză.

- De ce mai trăiești?
- Pentru următoarea întâlnire cu marea.

Dacă nu am avea două ființe (Eul și Sinele) atunci formula „eu însumi” ar fi un pleonasm. Dar Sinele vine să întărească Eul. „Bogatul se crede înțelept, dar vine săracul și-l cercetează” hehe...

Cu cât e mai aglomerată strada cu atât mi se acutizează senzația că mațele îmi despică pântecele și atârnă-n afară.

"Adaptabilitatea este semnul lipsei de caracter și al neantului lăuntric" (Cioran)

11 septembrie 2001 - New Yorkul nu mai era decât un cătun de indieni. Focul fumega în mijlocul tee-pee-urilor. Incantațiile vracilor și ale căpeteniilor...

AICI ne este îngăduit să ne iubim, dar nu ne este îngăduit să ne aparținem.

„Relațiile” mele cu oamenii... toate neînțelegerile provin din aceea că pentru mine indivizii când se adună într-o structură, în orice fel de asociație, gașcă sau grup nu mai sunt... oameni. Devin altceva. Un fel de miriapod bălos și fără judecată. Când interacționez cu unul dintre ei am impresia că am de-a face cu un picioruș al acestui miriapod.

Ei supra-viețuiesc – adică trăiesc... suprapuși

"Cine nu arde singur e ars" Marius von Mayenburg

Alb
Ah
(geometria literelor)

"Două chipuri asemănătoare care, fiecare în parte, nu provoacă râsul, îl pot provoca împreună prin asemănarea lor" (Pascal)

"Cel care se îndoiește dar nu caută, este în același timp și nefericit și nedrept"
Dacă Pascal ar fi rostit aceste cuvinte în public, în fața unei mulțimi de oameni, sau a unei clase, nimeni nu ar fi îndrăznit, de rușine, să recunoască faptul că "nu caută". Fiecare ar recunoaște poate că se îndoiește, dar nici unul nu va recunoaște în public că nici măcar nu caută! Revelația faptului că de fapt nu cauți și nici n-ai căutat vreodată cu adevărat, nu o poți avea decât în intimitate, cu cartea în mână.

Un om singur, un om paralizat, un om copleșit de dureri dar care continuă să gândească cu sufletul - stinge în inima lui, fără să știe, mârșăviile comise de milenii de milioane și milioane de indivizi "activi". Iată DE CE, iată CUM, Lumea nu s-a sfârșit încă.

Ne plac filmele pentru că ne dau iluzia intrării în intimitatea cuiva, a personajelor, și ne plac mai ales atunci când propria noastră intimitate e pierdută, călcată în picioare, batjocorită - încercăm să sorbim surogatul unei intimități pierdute. Ni se activează instincte de voyeur, de spion.

Cicero: "Nihil amplius nostrum est; quod nostrum dicimus, artis est"
- Nu există nimic care să fie al nostru. Ceea ce numim al nostru, nu e decât o convenție

Carnea dacă ar fi doar carne - crudă și zemoasă - ne-ar fi ușor să scăpăm de ispita ei. Se întâmplă însă că ea se îmbracă cu piele. Și atunci îi descoperim și redescoperim catifelarea, parfumul... consistența ("Cu fruntea pe sâni te despământenești de tot pământul")

Cambulă: pește din mările Indoneziei - își schimbă instantaneu în funcție de mediu nu numai culoarea dar și textura pielii. Omul politic este mai mult decât un cameleon: e o cambulă!.

"Mare ești Doamne și judecățile tale sunt drepte
........
Dar unde vei găsi Tu un loc în care să-ți abați mânia
și care să nu mustească de sângele lui Iisus Christos?"
(Des Barreaux, epicureic francez, secolul XVII)
- una dintre puținele întrebări justificate adresate de om Divinității

Antigona – tragedia antică – numele mamei mele. Până la urmă poate că nimic nu e întâmplător.

Gunoierii intră și ei în grevă uneori, dar producătorii de gunoi niciodată!

„Indulgența” cu care adultul privește spre adolescent e absolut prostească, abulică. Cu aceeași superioritate prostească noi, cei de azi, privim spre civilizația egipteană. Oricâte săpături arheologice s-ar face, pe Osiris nu-l vei găsi nicăieri decât în tine însuți.

"libido sentiendi
libido sciendi
libido dominandi"
(pofta trupului, pofta ochilor și deșarta slavă a vieții) - Epistola lui Ioan, 2.16

Pascal insistă pe ideea că omul trebuie să se URASCÃ pe sine. Mentalitate de popă. Oare nu-și dă seama că în acest fel se declanșează automat și ura față de ceilalți, setea de sânge, de război? Să fie sever cu sine da, spartan, neîndurător, dar de ce ură? Qui prodest?

Nici o formă de organizare omenească nu are alt scop decât satisfacerea intereselor celor care o concep.

Dumnezeu nu este nici prezent, nici absent.
El este Ascuns...
După cum un sân acoperit cu o dantelă transparentă
nu este nici acoperit, nici descoperit
El este ascuns...

Ploaia: femeia pământ făcând dragoste cu pământul cer.

"So just try and relax, yeah cool it
Fall apart in my backyard
'Cause let me tell you something little britches
If you act like that bee acts, uh uh
You're working too hard"

La o privire atentă filozofia lui Baloo nu diferă prea mult de cea hindusă sau budhistă.

"The secret geometry of dance" - am s-o învăț vreodată?

Listă de infirmități sufletești:
1. grija pentru formă

Dumnezeu- drumul
iubita-pieton
Relația Dumnezeu-iubită în conștiință - evitarea idolatriei ... privirea focalizată pe Dumnezeu ... iubita rămâne în câmpul vizual, dar privirea (interioară) nu se mai focalizează pe ea, ci pe strălucirea SURSEI ... Este ceea ce se întâmplă în evoluția profesională a șoferului: în timpul uceniciei este nevoit să-și întoarcă privirile spre pericolele venite din lateral și din spate, pierzând astfel controlul asupra Direcției, asupra Drumului. Cu timpul, începe să-și folosească câmpul vizual, "coada ochiului": prinde cu coada ochiului imaginea pericolului lateral și frânează fără să-și mai întoarcă privirea, care rămâne ațintită pe direcția principală: Drumul.

"Sensul" vieții! Nu există nici un "sens" al vieții. Există doar o altă viață. O viața paralelă. La care Sistemul ți-a interzis accesul.

Tot ceea ce speră Școala să obțină de la Individ este să-l facă să-și ducă ideile "până la capăt", să intre în acest tunel sinistru care nu duce nicăieri, să caute "sensul" vieții, pentru ca astfel să-l înece în detalii, să-l facă să uite de sine. (Școala este principalul ucigaș al conștiinței de sine). Îi plimbă sub ochi ținte colorate, așa cum scuturi o minge cu elastic sub nasul pisicii. Abia atunci, după ce a amețit bine, Sistemul îl ia ca pe o cârpă udă și îl înghite.
Lao Tse, Epictet, La Rauchefoucauld, Cioran si toti ceilalti - ... trebuie să fi fost un coșmar pentru dascălii lor. În cazul lor misiunea fariseilor a dat greș. Acești elevi au reușit să rămână oameni în ciuda eforturilor Școlii de a-i corupe. Oamenii de valoare apar în stat în pofida voinței statului (uitasem de Baudelaire...).

În TOATE scrisorile de dragoste ale adolescenților este glasul lui Dumnezeu. Nu e de mirare că părinții încearcă, cu mai multă sau mai puțină "blândețe" să le stârpească. Ferocitatea pe care o declanșează în cloaca respectabilă numită Rândul Lumii rostirea adevărului pur. "Indulgența" pe care părinții o arată adolescentului nu este decât o ferocitate mascată. Este "indulgența" celor care l-au răstignit pe Iisus. "Nu te mai gândi puiule. Nu mai scrie prostii. Nu te mai gândi. Puiul mamii..."

Nu sunt Iisus. Eu în locul lui, după minunea cu pâinile și peștii, m-aș fi ridicat brusc în picioare, mi-aș fi pus poalele-n cap și-aș fi început să dansez "I'm bad" pe muzica și cu gesturile lui Michael Jackson. Nu de blândețe și nici de sabie are nevoie gloata. Ci de circ! De circ, mai mult decât de pâine.

Oamenii au început să-și ureze "Bună Ziua" și "Noapte bună" numai după ce și-au nenorocit unii altora (prin intrarea în cetăți) zilele și nopțile. În vremea legilor divine toate zilele și toate nopțile erau bune, nu era nevoie de urări. În vremea aceea salutul nu era decât un simplu zâmbet.

Ideea de Religie nu încape în Stat. Religia este legătura INDIVIDULUI cu divinitatea, nu a comunității. Tot ceea ce încearcă să lege comunitatea de divinitate se transformă instantaneu în Politică.

(La o conferință de presă vorbitorul se adresează adunării în care mă nimerisem: "Vă mulțumesc pentru numărul mare în care ați venit".
Care e relevanța? Pentru ce mi se mulțumește? Ce scop au astfel de "mulțumiri" gratuite decât provocarea instinctului de turmă? Ce merit am eu ca individ că publicul în care m-am nimerit e "mare"? Ca și cum un bob de fasole ar trebui să fie mulțumit pentru că s-a nimerit în ciorbă.)

Într-un telefon mobil, la "facilități SMS", acest mesaj automat: "Mi-e dor de tine". Nu trebuie nici măcar să te mai obosești să tastezi literele. Apeși un simplu buton și gata "dovada" de dragoste.

Controlează viteza cu care citești!

Pascal declamă cu superioritate creștinească: "Evreii au îmbătrânit gândind mereu la lucrurile lor lumești..." Să mori de râs nu alta. Dar creștinii la ce s-or fi gândit, sărăcuții și neprihăniții de ei... Nu e suficient de clar că tocmai el, Pascal, în clipa în care împarte omenirea pe criterii etnice, dovedește cât este de legat de „lucrurile lumești”...?

Tot el continuă cu aceeași îndârjire: "Creștinii îl cunosc pe adevăratul Dumnezeu și nu iubesc deloc viața pământească". Penibil și delirant! Delir cu miros de sânge! De altfel se vede în continuare ce are în vedere dl Pascal: "Există două feluri de a convinge despre adevărurile religiei noastre (creștinismul - n.a.): una prin forța rațiunii, cealaltă prin forța autorității celui care vorbește". Căcat, domnule Pascal! Că-cat! Dați-mi voie să mă piș pe „autoritatea celui care vorbește”. Cine crede în dumnezei cu sabia în mână de ei să aibă parte!

Un sclerozat vine și mă întreabă: "Bine, dar cum ai ajuns la concluzia asta?"
Și doar îi spusesem să-și controleze viteza citirii.
Uite mai zic o dată: Controlează viteza citirii. Controlează-ți respirația. Controlează-ți suflul.
Mai mult decât să spun, ce pot să fac?

Dacă nu-ți place ca ce scrii să-ți fie "scos din context", scrie în fragmente. Scoate-te tu însuți, cu mâna ta, din "context".

"Fac secundum exemplar quod tibi ostensum est in monte"
"Să faci după chipul care ți-a fost arătat pe munte"
Exod 25, 40

"Cu moartea pre moarte călcând"
adică
"Întunecând Întunericul - iată porțile Luminii"
Minus cu minus dă plus...

"Prodita lege
Impleta cerna
Implenda collige"

"Citește ceea ce s-a vestit
Vezi ce s-a împlinit
Împlinește ce a mai rămas de împlinit"
(Cugetari 697 Pascal)

Cât trebuie să rămâi de singur și de nemișcat?!
Exact atât de singur și de nemișcat cât are nevoie scoica pentru a forma perla din firul de nisip intrat întâmplător (ÎNTÂMPLÃTOR) în ea.
Hiranya Gharba

Proverb latin: "Cine nu știe să rabde nu știe să fie stăpân"
Iată cum se construiesc imperiile. Și cu aceleași metode trebuie distruse! Nu cu sabia și tancul. Un imperiu distrus de invazii barbare brutale va renaște la fel de repede, sub alți stăpâni. Dar un Sistem care e distrus cu aceeași răbdare și meticulozitate cu care a fost construit, stârpit va rămâne în veci.

Setea mea de a scrie. De unde provine? Caut poate să mă ascund de Femeie, de viața la comun cu ea. Scriu poate din disperarea de a nu putea explica în cuvinte de ce femeia îmi devine uneori respingătoare. Ceea ce mă atrage există și este palpabil, descriptibil. Dar ceea ce mă respinge îmi atârnă ca o piatră de moară invizibilă de gât.

Mama îi cumpără o jucărie și i-o oferă. Copilul, vădit tulburat, are o grimasă apoi plânge: "De ce nu mă întrebi și pe mine înainte ce vreau să-mi cumperi?". Mama dă din umeri și își vede de trăncăneala cu prietenele. (Teatrul Ion Creangă, București 9.12.2005). Finețea sufletească (net superioară față de cea a mamei) îl face pe copil să evite un refuz direct, care ar putea-o răni pe mamă. El caută să prevină conflictul. Dar mama „știe” mai bine...Legea celui mai puternic, mai brutal, învinge mereu.

"Amice, ad qui venisti?"
"Prietene, de ce ai venit?"
(Matei 26, 50)

Dacă înțelegi și simți o idee inteligentă comunicată de altul, înseamnă că ai avut dintotdeauna exact capacitatea lui de a gândi, ai avut mereu și dintotdeauna la dispoziție o inteligență cel puțin la fel de valoroasă ca a lui. Atâta doar că ai pierdut obișnuința de a o folosi, circuitele s-au colmatat. Ești puturos nu tâmpit.

Ninge. Marea se scutură de zăpada cerului, scoțând-o la suprafață, din adâncuri, pe a ei...

Dacă aș putea i-aș săruta tălpile lui Borges și lui Nicetas și lui Nietzche și lui Iisus și lui Socrate și, și... dar mă întorc și întreb: în afară de gustul de transpirație, de praf și de pământ de pe limbă cu ce m-aș alege?

Femeia făcută din coasta bărbatului? De ce nu dintr-o vibriză? Sau dintr-un femur, sau dintr-o unghie, sau dintr-un ochi, sau dintr-un fir de păr de pe burtă sau de sub braț? Care e semnificația? Care e ideea? Trebuie să o tratez ca pe un organ, ca pe un os, ca pe un apendice, ca pe o anexă? Niciodată! Femeia e om nu animal de companie.
Din dereglarea mintală a unui criminal chinuit de remușcări și de coșmaruri se trage toată nefericirea (și Prostia) lumii creștine.
Sângele vărsat de Moise să cadă asupra capului lui Moise, nu pe al meu!

Orice formă de adorație față de o entitate materială mă scoate din minți și îmi trezește pe loc instincte criminale. Dar Dumnezeu mi-a legat mâinile și mi-a scris "Scrie!". Atât

Ultimele cuvinte ale lui Churchill pe patul de moarte: NO MORE.

Þine să participe personal la campania din Normandia și se îmbarcă pe un portavion. Desigur, cu voioșie, preia imediat comanda vasului. Între timp bombardamentele germane devastează Sud-Estul Angliei. La întoarcere, constatând dezastrul orbește de furie. Se gândește la arma chimică. Se mulțumește în cele din urmă cu o ripostă care duce la uciderea a 200 000 de civili germani. Sufletul își caută neobosit echilibrul. În cele din urmă cade ostenit - NO MORE!

"Când Eva era încă în Adam, moartea nu exista.
Când ea a fost separată de el, moartea a venit întru ființă.
Dacă el se va face iarăși întreg, ca la început, nu va mai fi moarte"
(Filip, 57)
- asta ar trebui tipărit pe toate certificatele de căsătorie
- și de divorț
dar...
"Lumea aceasta se hrănește cu leșuri. Toate lucrurile devorate în această lume sunt hărăzite morții. Adevărul este un devorator de viață. De aceea, cine nu s-a hrănit cu Adevărul, va pieri. Acesta este din același loc de unde a venit Isus și a adus hrană. Celor care tânjesc după Adevăr, El le dă viață și astfel ei nu mor"
(Filip 76)

Una din cele mai mari cruzimi pe care le comitem față de copii este aceea că le spunem povești cu îngeri cu aripi și pene, și apoi îi trimitem la Școală, ca să avem mai târziu de ce râde de ei, de inocența lor, în loc să le explicăm că îngerii se nasc și trăiesc aici, cu noi, printre noi. Lao Tse, Borges, Cioran, Stănescu, Socrate, Iisus toți aceștia - n-am auzit să fi avut măcar un fulg pe piele...

Cineva încearcă să privească în spatele ochilor mei. Cineva încearcă să privească în sens invers acelor de ceasornic

Churchill îi mărturisește peștișorului său: "Te iubesc. Aș face dragoste cu tine chiar acum... dacă aș ști cum!"

La invitația pe care Academia i-o adresează, în martie 1893, de a deveni membru corespondent, Alexandru Vlahuță răspunde: “Mulțumesc, dar de afară se vede mai bine și mai departe”…

“Ce-o vrea Dumnezeu!»… dar Dumnezeu nu «vrea» nimic. Dorințele sunt străine de El. Dorințele sunt lege omenească, nu divină. Atâta timp cât ne vom întemeia viața pe legi omenești, pe dorințe, pe acumulare, pe concurență și ambiție, adică pe Politică, și nu pe Dragoste, El se ține departe, se retrage – nu poate exista nici un fel de comunicare – și în orice caz nu în public.

A nu se confunda dorințele cu visele. A nu se asocia Dumnezeu cu ideea de tată (convenție, tradiție, idolatrie). Dumnezeu visează. Tatăl dorește. Dumnezeu nu dorește nimic. El doarme și visează... Atât

Neputința omului de a-și atinge Dumnezeul este neputința visului de a-și atinge Visătorul.

Dorința de a prelungi (pentru toată viața) o relație de dragoste ține de dorul de eternitate, de infinit și este perfect justificabilă. Dar nu putem reproduce Aici, în termeni materiali (casă, mașină, responsabilități, bucătărie, serviciu, dormitor etc) ideea de eternitate. Viața nu este o eternitate în miniatură. (Căsătoria, spre deosebire de Poezie pretinde ceea ce nu poate înfăptui).

“Fiecare să scrie liber și isteț, fără călăuz și cârjă” (Vasile Pogor)

Când ne îndrăgostim toate spațiile și toate secundele dispar, până la ultimul sunet… Moartea nu e decât o poezie din care nu ne mai întoarcem

Mi-au retezat capul și din gât mi-a țâșnit un semn de întrebare. Ca pe o umbrelă ai putea să mă atârni în cuier... în așteptarea răspunsurilor...

Nu de zile și nu de ani îmbătrânești Toma. Ci de nedragoste îmbătrânești, Toma! Toți vor striga «ce frumos!», îmbătrânind.
(auzită la lumina zăpezii, în parcul Circului, 8 ianuarie 2006)

«Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirile părinților ÎN COPII»

Sentimentul acela spontan de vinovăție, care apare uneori din senin, greutatea aceea ce ne apasă uneori pe neașteptate pe umeri și în creier, în general când suntem singuri, aparent fără nici o rațiune – de unde provine el? Și nu din pricina acelui sentiment straniu fugim cu atâta disperare de singurătate?

Au transformat Poezia în subiect de bâlci, de cenacluri și sindrofii, dar ea este esența vieții, vocea lui Dumnezeu, nucleul de divinitate în jurul căruia suntem plămădiți. Sunteți mai în întuneric decât însuși întunericul în care v-ați născut. Căci voi vreți să transmiteți întunericul copiilor voștri în veacul vecilor.

S-a spus «Să nu fierbi un ied în laptele mamei lui». Totuși ce suntem noi altceva aici, în legea omenească, decât niște iezi fierți în laptele mamelor noastre?

Pe cine iubești tu mai mult copile: pe mama, pe tata sau pe Dumnezeu?

Plânsul poate fi și fără de lacrimă, căci lacrimile, asemenea trupului, pot seca, dar plânsul, asemenea sufletului, niciodată.

Ignoranța o dobândești tot prin ascultare, ca și cunoașterea.

Ideea de “inteligență nativă” - scuza oricărui tâmpit pentru propria sa tâmpenie. Nimeni nu se naște iluminat. Toți cei cu adevărat inteligenți, toți cei pe care îi numim iluminați nu sunt decât niște foști proști care au năpârlit de blana prostiei călduroasă. Nici un prost nu va înțelege vreodată câtă înțelegere poate avea pentru proști, pentru foștii lui frați adică, un om cu adevărat inteligent. O înțelegere devastatoare.

Mergem la frizer cu părul curat dar nu proaspăt spălat. Foarfeca alunecă.

Pieton la semafor: Dacă prinzi roșu pe prima direcție, prinzi roșu și la direcția perpendiculară, Dacă prinzi verde, verde și la perpendiculară: Celui ce are i se va da iar celui ce nu are i se va lua și ceea ce are.

Lupul a mâncat-o pe Scufița Roșie, e adevărat. Dar să nu uităm că chiar înainte de asta, a mâncat-o pe bunică!

«El se sui pe munte și presără pe pământ făină curată, spunând: «O, munte, sălaș al zeilor, adu-mi un vis prevestitor de bine!»

Deschideți cuștile ideilor antice!

«Atunci el își despuie trupul, își înălță mâinile în loc de catarg și veștmintele sale le așeză drept pânze de corabie»

Punem nenumărate legume în ciorbă pentru că trupul nostru e nesătul de toate, toate miresmele pământului – așa după cum sufletul are nevoie de toate, toate miresmele cerului

“Orice lucru își are prețul închis în el, ca pomul în sâmbure, ca dogoarea soarelui în tăciune” (Paraschivescu)
... și ca sufletul în om

Poeziile, marile poezii, trebuiesc citite dimineața, pe răcoare. Trage-ți fotoliul în grădină, în zăpadă – și citește, citește mereu, citește pentru totdeauna…

Comunicarea dintre oameni crapă nu din pricina sufletului individual ci din pricina gerului de afară. Ca un ou de pinguin scăpat în viscol de pe ghearele tatălui.

Iar a te lupta cu prostia omenească este ca și cum te-ai lupta cu instinctul de supraviețuire.