Drum de toamnă târzie, pădurea își are semnele ei pe care le dezvăluie doar în joacă, printre ciuperci zgribulite și trosnituri de copaci. Ajungem la loc deschis și poteca îngustă își desface strânsoarea ca o femeie cochetă prin revărsarea pletelor în fața oglinzii. Cuibărit pe o culme, satul se apropie sub pașii noștri grăbiți. De cum pătrundem pe ulițele adormite, bocancii se afundă în glod până la glezne. Oprim pentru îndrumare, în poartă ne ies bătrâi cu obrajii rumeni și vorbe senine ca niște straie albe. Lăsăm în urmă pâlcul caselor și noroaiele sticloase pentru șerpuirea potecii de pădure care se preface treptat în „muchiuță”. La o ridicătură ne iese în cale silueta cețoasă a unui moșneag, care taie aerul cu o nuielușă, petru a potoli avântul unor dulăi stârniți de îndrăzneala pașilor străini. Omul înconvoiat are lacrimi în ochi, la el nu mai ajunge zvonul vocilor cunoscute, este singur și uitat, poșta aduce mereu cu întârziere pensia de veteran. Încurajările noastre tinere îi mai netezesc obrazul și ne petrece cu privirea până când dispărem în albul pădurii.
Multe troițe în cale, șoaptele cuminți ale apelor și aburii respirației încălzindu-ne fețele – pozele surprind frânturi mărunte din frumusețea zilei care se însăilează fără grabă. Ajungem într-un alt loc deschis cu o răsfirare timidă de case și după ce ne mângâiem privirile cu liniile largi ale peisajului, ocolim noroaiele așezării umane printr-o livadă de meri. Pe ramurile glazurate în alb, poamele cu sclipiri ireale par jocurile îndrăznețe ale unor zâne. După o vreme cu hârjoneli vesele, zarea dezvăluie poarta înaltă a Schitului Bradu și ne conformăm drumului cu încălțările ude. Liniștea întreruptă doar de căderile frunzelor îmi furnică prin suflet. Pătrundem în schitul cu flori înghețate și am senzația că prin aer se mai zăresc răzleț urme de aripi. O bisericuță bătrână își dechide porțile în fața noastră, pășesc atent pe treptele ei adormite spre adăpostul zidurilor groase, unde o soră ne vorbește domol despre istoria locurilor. Aflăm că electricitatea a pătruns de curând pe aceste meleaguri și că unele chilii sunt luminate și acum cu lămpi pe gaz.
Biserica a fost ridicată cu 300 de ani în urmă și nu a avut temelie, dar acum, datorită lăcomiei umane care a defrișat fără măsură pădurea, a fost necesară o subzidire pentru a împiedica năruirea la o eventuală alunecare de teren. Privesc rănile căscate până la cărămidă și mângâi timid zidurile cu icoane surpate, ascultând vorba caldă care se abate într-o lecție generală de religie. Femeia frumoasă, în haine cernite, răspunde zâmbind la toate întrebările noastre fără să se alarmeze de timpul care evaporă grăbit clipele prezentului.
Ne amintim drumul care ne-a adus până în poartă și cu teama înserării timpurii ne luăm rămas bun în aerul rece ca o trezire din vis, grăbind pașii spre pădure.
Pe drum întâlnim un bătrânel cu pași hotărâți care se îndreaptă spre același loc și după ce se amuză de cazna noastră prin glodul satelor, ne poartă pe o scurtătură, cu potecuțe înguste care se deslușesc anevoie prin zăpadă.
Fără opriri de popas ajungem pe lumină în stațiunea înviorată de ceasul promenadelor, cu hainele ude dar mulțumiți de osteneala zilei de toamnă.