Comentariul pe care încerc să-l rup din mine este unul dintre numeroasele care vor urma, se referă la "Demiurgul cel rău", creație increată a unui vechi "prieten" al gândirii, totuși cât se poate de recent. Da, Emil Cioran!

Numai un act aberant este un act a cărui determinație este înclinația spre bine a persoanelor. Din moment ce nu există o constrângere externă precisă și de o puternică reputație(cum ar fi un anume zeu), omul este tentat de la natură să cultive răul prin fapte contaminate de ceea ce e mai rău.
În clipa în care omul reușește să realizeze o acțiune care nu poartă amprenta răului, el sfidează divinitatea, pentru că(Cioran evită să ofere o explicație mot-a-mot) numai divinității îi e proprie acțiunea bună. Nu este prevăzut nicăieri ca omul să fie bun, dacă se întâmplă totuși aceasta în mod natural(în lipsa efortului), este răsturnată ordinea universală, omul nu mai este considerat ființă.
Binele este, spune Cioran, ceea ce nu este actual. Binele este întotdeauna ce a fost sau ce va fi. În discursul obișnuit, Binele nu apare decât istoric sau ca presentiment. Nu pot spune că ceea ce fac Acum este Bine, pentru că nu pot sesiza cu certitudine valoarea acțiunii prezente. Binele nu poate fi conștientizat în momentul existenței sale. Irealitatea Binelui este dovedita de toate conceptele cu care interacționează, iar gradul de însemnătate pe care-l obține acest colaps crește odată cu trecerea timpului. Existența a fost viciată încă de la începuturi, pentru că omul a fost înclinat în permanență să facă rău. Binele a fost doar ceva constatat în raport cu situația prezentă.

Pentru Cioran este aproape nesustenabilă afirmația că dumnezeul cel bun este implicat în actul Creației. Să vedem de ce.. Admițând faptul că dumnezeul este într-adevăr bun, vom admite si ca bunatatea nu creează, fiind lipsită de imaginație. Oricât de nesemnificativ ar fi însă, actul creației presupune imaginație, iar condiția minimă ar fi existența unui amestec de bunătate și răutate. Dumnezeul cel bun nu poate crea, pentru că nu are putere deplină, deși posedă toate calitățile posibile. Dumnezeu nu poate ajuta pe nimeni, iar noi nu apelăm la el decât în momentul în care ne-am pierdut identitatea, cauzată de pierderea capacității de asamblare a tuturor componentelor ce alcătuiesc trecutul personal(numit de Cioran "dimensiunea istorică" a ființei). Odată ce ne-am găsit-o, dumnezeu este inutil, pentru că ne-am recăpătat încrederea în noi, știind ce sau cine suntem. Dumnezeu este inutil pentru că bunătatea nu conține nimic previzibil, nu are o substanță care ne poate fascina. Creatorul este altfel, se află între bine și rău, între schimbare și inerție(unde răul este schimbarea). Deoarece lupta dintre bine și rău a luat forma unui pact, unui amestec, Creatorul este un rău-bine.
Din moment ce răul este mobilul tuturor ființelor coruptibile, rezultă că răul nu este lipsit de conținut, luat în analogie cu binele. Creștinismul nu a reușit să separe condiția unui dumnezeu bun de cea a unui Creator, încercând să impună astfel "dumnezeul milostiv", ceea ce nu a condus la nimic.
Dumnezeu n-ar fi putut termina Creația, pentru că n-ar fi meritat, ceea ce presupune păcatul său. Din faptul că am urmat exemplul Creatorului am ajuns la imposibilitatea de a duce la bun sfârșit propriile creații..