Rareori mi se întâmplă să devin sentimentală în preajma Crăciunului. Dar, anul ăsta mi s-a întâmplat, deși nu credeam că ar putea să se întâmple, mai ales că mi-a trezit niște sentimente și amintiri pe care le credeam demult uitate.
Când am ieșit pe stradă și am văzut orașul așa cum mi se înfățișa pe dinaintea ochilor, abia am reușit să respir. Nu sunt ușor de impresionat și nu mă impresionez din orice, dar peisajul pe care l-am văzut mi-a înmuiat inima, căci era atâta magie și atâta frumusețe la un loc, așa cum nu a mai fost demult. Pentru prima dată, orașul părea să-și fi încetinit viața, ca să răsufle împăcat cu sine însuși. Străzile erau aproape pustii, mașinile mergeau pe bulevarde fără grabă, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc...Și nu e decât Ajunul... Nu-mi amintesc să mai fi văzut orașul așa... Niciodată... Era ca și cum peste murdăria și tristețile lui, albul iernii adusese bucurie și liniște și timp pentru fiecare.
Am străbătut parcul și cu greu mi-am înfrânat dorința inimii de a mă opri și de a privi copacii albi și lacul pe jumătate înghețat. În pustietatea parcului, mă așteptam să apară, de undeva, chiar Crăiasa Zăpezilor sau un spiriduș aducător de noroc. În parcul acela, m-am simțit ca și cum aș fi fost într-un loc magic, pe care-l găsești descris doar în cărțile de povești sau doar în poze. Credeam că magia se va termina din momentul în care aveam să pun piciorul dincolo de ultima alee a parcului. Dar n-a fost așa. Ea m-a însoțit până acasă la părinții mei unde, în familie, cu toții ne-am simțit minunat, deși nu am vorbit foarte mult și, pentru prima dată în viață, m-am gândit la copiii orfani și la cât de nefericiți trebuie să fie. O singură dată în viață am vizitat un orfelinat și a fost tot în preajma Crăciunului, dar atunci, la 16 ani a fost prea mult pentru sufletul meu și am jurat să nu mai trec niciodată printr-un asemenea loc, unde era atâta dragoste și atâta durere la un loc că nu te lăsa să respiri. Îi privești în ochi și vezi cum tânjesc după dragoste, chiar și din partea unui străin, cum eram eu. Nu mă văzuseră niciodată în viața lor, dar încă din primele cinci minute țineam doi copii în brațe, care mă mângăiau și se țineau de mine ca de o promisiune. Și eram un nimeni pentru ei. Până azi, nu m-am gândit niciodată la asta, dar ceva din ziua de azi m-a făcut să mă gândesc la ei și la toți cei pe care îi vedem pe străzi. De obicei, îi ignor, spunându-mi că așa îi lovesc pe adulții din spatele lor, care îi trimit la cerșit, dar poate că un zâmbet face mai mult decât o mie de cuvinte sau decât o avere întreagă. Mi-e rușine că, până azi, n-am înțeles cu adevărat ceea ce am simțit atunci când i-am văzut pe orfanii aceia așa de lipsiți de apărare. Anul ăsta, poate, e prea târziu, dar nu și la anul. Voi face ceva pentru ei. Ce anume? Nu știu nici eu, dar voi încerca. Poate voi putea aduce puțină bucurie în sufletele lor, chiar și doar pentru o clipă și atunci voi ști că mi-am trăit viața cu adevărat.
Mă gândesc cât sunt de norocoasă că am părinți și un frate pe care îi iubesc, deși nu le-o spun prea des și, poate, că ar trebui. Am și prieteni, nu mulți, dar îi am și țin și la ei foarte mult. Sunt norocoasă, foarte norocoasă și sunt nerecunoscătoare în cea mai mare parte a timpului. Cred că e cazul să-mi revizuiesc atitudinea și, dacă și voi sunteți ca mine, poate ar trebui să faceți la fel...
Pentru toți cei care citesc asta vă doresc din suflet: Crăciun Fericit! Iar Steaua Lui să strălucească deasupra tuturor cu putere, să vă umple inimile de cele mai frumoase și mai nobile sentimente ca să facem lumea asta un picuț mai bună!
Mi-aș dori, totuși, ca mâine, de Crăciun, să ningă, măcar pentru cinci minute și atunci magia ar fi completă...