agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1637 .



Impresii și însemnări
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amedeu ]

2008-01-13  |     | 



Despre nevoia de exprimare
(39)
O cruntă, dureroasă chiar, trebuință, necesitate de a mă exprima m-a determinat, din copilărie încă, să doresc aprig, cu încrâncenare, din răsputeri, să încep să mă exteriorizez scriind.
Odată cu trecerea vremii, mi-am dat seama că existența mea, a noastră, se scaldă într-un mare inexprimabil, într-un iureș de inefabil.
Este o imensă reușită dacă poți măcar să ajungi în preajma gândurilor, a sentimentelor, putând face doar aluzii la ceea ce ți se întâmplă. Atât…




Despre închiderea cercului
(40)
Venind, cu mulți ani în urmă, în localitatea S., dintr-o dată viața mea, până atunci lâncedă, liniară, monotonă, precum luciul unei ape stătătoare, subit deveni clocotitoare, aventuroasă, antrenantă.
Apoi, trecând anii: din nou nicio undă, niciun val…
Se închide, oare, cercul?




Despre scris și citit
(41)
Incontestabil, pentru citit trebuie să ai o noblețe sufletească, iar pentru scris: un har dumnezeiesc!
Dar, de cele mai multe ori, noblețea sufletească a lecturii se împletește, converge către harul cel divin al scrisului.
Acest har înseamnă să arzi, să te lași mistuit de flacări- apoi cenușa ta să ți-o spulbere vântul în cele patru zări…




Despre cea dintâi ninsoare
(42)
Ninge vesel la lumina felinarelor; fulgi mari de zăpadă, ușori, rari, zburdă jucăuși, purtați de către o rafală de vânt, apoi se așază în strat subțire, străveziu, pe pomii cu frunze necăzute încă, pe acoperișul caselor, pe căciulile oamenilor și pe obrajii fragezi, îmbujorați ai unui prunc care vede pentru prima oară fulgii de nea…




Despre tristeți și alinări
(43)
Gânduri nefaste vin și îmi pricinuiesc vii suferinți, ca și cum ace înroșite în foc mi-ar pătrunde în carne.
Totul se transformă apoi în tristețe abisală.
Două mângâieri mi-au mai atenuat pâna acum mâhnirile, amărăciunile: carțile și prietenele.
Dacă cărțile nu mă dezamăgesc, prietenele tind să devină…altceva, mai puțin plăcute, mai puțin mângâietoare, mai puțin înțelegătoare.




Despre ploi
(44)
Vreme multă m-am tot întrebat de ce oare ploile, apa șiroindă prin jgheaburi, stropii bâtând puternic țiglele acoperișurilor îmi produc o stare de bine reconfortantă.
Explicația este simplă: eu văd ploaia ca pe o dezolare în stare lichidă, ca pe niște negre gânduri în apă prefăcute; mai pe scurt, sufletu-mi materializat.




Despre fericire
(45)
Dacă fericirea decurge din tehnica, ori arta, de a nu-ți dori decât ceea ce poți îndeplini, realiza, cu certitudine, atunci eu sigur nu am fost, și nu am să fiu, un fericit.
Și asta din două pricini:
1) niciodată nu mi-am dorit, cu ardoare și cu asiduitate, ceva anume;
2) chiar dacă, arareori, am năzuit după câte ceva, am fost mult prea laș, lăsându-mă năpădit de prejudecăți, pentru a le mai înfăptui cu tot dinadinsul.
Așadar, nu fără repere, ținte, putem viețui cu depline satisfacții, ci cu țeluri certe, proporționale cu a noastră…putirință!




Despre râs
(46)
Deși am citit Caracterele lui La Bruyere, la cincisprezece ani deja, una din greșelile capitale ale existenței mele este că am tot așteptat fericirea pentru ca aceasta să îmi declanșeze buna dispoziție, râsul.
Ori, secretul dobândirii acestei stări este să râzi cât mai mult…și să gîndești cât mai puțin!
…Căci viața se scurge vertiginos!




Despre savurarea vieții
(47)
Ciorchinele numit „viață” l-am mâncat , cu nesaț; și deși strugurii erau copți, dulci, eu am uitat să-i savurez, bob cu bob, unul cîte unul.
Dacă nu aș fi uitat acest fapt, reușeam, poate, să mă bucur, minut cu minut, de fiecare „dumicat” de timp, în acest fel viața devenindu-mi, cred, mai plăcută, mai tolerabilă.


Despre case
(48)
În drumurile mele, legate de profesie, prin sătuce izolate și prin cătune, nu o dată am avut prilejul să remarc cum casele mor odată cu stăpânii lor; în mediul rural fenomenul este parcă mai evident, mai presant și mai copleșitor decât la oraș, unde se aciuează tot felul de șmecheroși „isteți” dând viață caselor.




Tot despre case(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(49)
Azi s-a demolat, parțial, casa bunicilor materni…
Au rămas doar cei patru pereți ai clădirii, cu rama ușii, cu pervazul ferestrelor.
Partea casei care mai persistă are înfățisarea unui om teribil de mutilat: pare a fi o ființă- atât de dragă mie!- ciopârțită, cu membrele tăiate, cu ochii scoși(!)
Pătrund în…casă(în realitate râmân tot sub cerul liber, pătat cu câțiva nori albi, din înălțimea căruia se revarsă o căldură necruțătoare).
În „casă”- molozuri, pereți albi, galbeni, țigle sparte, înnegrite de fum, de ploi, de vremuri…
Iată, aici, lângă acest perete erau cele două paturi ale bunicilor, aici masa, iar aici- soba…imediat lângă sobă- ușa misterioasă care dădea în camera, tot atât de tainică a enigmaticului Niculai…
Brusc am o ciudată senzație că mâini răuvoitoare, ucigașe, îmi suprimă copilăria și nicidecum o casă veche, bătrânească: dar această casă mi-a ocrotit copilăria, aici petrecându-mi cea mai frumoasă parte a existenței mele, primii mei ani de viață.
Aici, în casa care a fost, precum și în natura din preajmă, doar aici îmi găseam libertatea, liniștea, copilăreasca-mi fericire; doar aici, în casa bunicilor mei…




Despre neputința cuvintelor
(50)
Simțurile, trăirile mele, au fost-și sunt-învălmășite, confuze, fiind rezultateale unor impresii diferite, de ale căror obârșii nu reușesc să dau nicicum.
Am încercat, și încerc și în prezent, măcar să dau un nume acestor sentimente, simțiri, prin consemnări în jurnal, alambicări în micropoeme, ori în poeme în vers alb.
De fiecare dată, oricare ar fi fost modalitatea de exprimare, cuvântul- oricât de ales, de prelucrat, ar fi fost!- mi s-a părut a fi prea puțin sugestiv, insuficient de cuprinzător, grosolan chiar, sărac în vibrații pentru a-mi reprezenta , a-mi defini trăirile, sentimentele.
Cu toate acestea, persisit în a căuta cuvintele potrivite…




Despre mintea cea din urmă
(51)
Traiul nostru este precar și efemer.
În scurta noastră existență, cu toții ar trebui să fim modești, sinceri, iubitori, smeriți, mai ales smeriți.
Însă duhul cel rău, care sălășuiește în făpturile noastre, ne împinge pe alte făgașe, tentante în aparență, în realitate atât de înșelătoare fiind.
În tinerețile noastre hălăduim fiecare pe aceste drumuri cu ținte, cu finaluri, parșive.
Și chiar dacă vedem că suntem pe calea cea greșită, ne place să persistăm în greșeală, încercând, iar și iar, impopsibilul, zadarnicul, prisoselnicul.
Abia după ce acumulăm decenii bune de viețuire, ne dăm seama că viața toată ne-am irosit-o pe nimicuri, alergând după himere.
Și atunci, ne întoarcem cu fața spre Cel la care tot timpul ne-am gândit, neacordându-i însă suficientă încredere, importanță, ascultare.
Aproape de capătul drumului, realizăm că ținta pentru care ne-am irosit timpul și energiile este părelnică, iluzorie. Și atunci, ne oprim blocați, ridicându-ne ochii și sufletul către Cel care ne-a privit și ne-a văzut, iar noi nu am vrut să-L vedem, și nici să-L ascultăm.
Odată cu conștiința finitudinii, și a precarității vieții noastre, se naște adevărata înțelepciune…




Despre metamorfoze dureroase
(52)
Decenii de-a rândul librăria „Romulus Guga” din, Târgu- Mureș, a fost locul de unde sufletul meu s-a nutrit cu conținutul atâtor minunate cărți.
Câte întâlniri dătătoare de mari satisfacții spirituale nu mi-au fost date să trăiesc în acest sanctuar al cărții!
În orașul de pe Maris, acest locaș al cărții a fost, după Catedrala ortodoxă, spațiul cel mai apropiat sufletului meu…Fie vară, sau iarnă, primăvară ori toamnă, îmi rezervam periodic o anumită zi, și o sumă de bani corespunzătoare, pentru a-mi obloji sufletul cu cărți procurate de la această librărie.
Acest sălaș al cărții a existat de când îmi aduc eu aminte, știut fiind, și căutat, de foarte mulți iubitori de carte, de literatură…
Am cunoscut vânzătoarele, rafturile… pe care ochii mei au căutat atâtea râvnite cărți, mult dragi sufletului meu. Deși mare spațiul acestei librării, cred că mă puteam orienta cu ochii legați, deplasându-mă la rafturile, atât de bine știute, unde cumintele cărți, de la editurile preferate, mă așteptau, tăcute, pentru a le mângâia, mai întâi cu privirea, apoi cu mâinile, pentru ca, mai apoi, să îmi mângâie, să-mi aline ele sufletul în liniște, în pacea lecturii.
De câte ori nu mi-a vibrat inima de bucuria întâlnirii cu cărțile mult căutate, mult așteptate și, de cele mai multe ori, doar aici găsite, în astă- librărie!
Da, această librărie a fost locul de obârșie al unor mari și profunde bucurii produse sufletului meu. Și asta până deunăzi când, împins curiozitate, și de gerul de afară, am intrat, val- vârtej pe ușa atât bine cunoscută mie…și am rămas perplex, trăsnit!
În sală- un grup de muncitori robotind de zor; pereții despuiați de rafturi, triști și goi, mirați, nedumeriți: îi privesc nevenindu-mi a crede! Instinctiv fac un pas înapoi pentru a vedea dacă nu am greșit cumva ușa, intrarea…dar nu, nu am greșit: librăria „Romulus Guga” nu mai există- a fost spulberată!
Întreb pe unul dintre lucrători ce se întâmplă, ce fac ei aici:
- Bancă, domnule, încă o bancă!
…Da, se întind băncile, se extind, ca pecinginea, înmulțindu-se precum ciupercile(cele otrăvitoare!), nimicind, cu nepăsare, tot ce întâlnesc în cale, având o mare preferință mai ales pentru oazele de hrană spirituală.
Sufletul meu se cutremură: banul cel murdar și perfid a învins, a măturat încă o dată, și cred că definitiv, o îndrăgită casă a cărții…
Nu-i așa, domnilor bancheri, că pot sta liniștit că, într-o bună zi, intrând în Catedrala ortodoxă nu o să fiu întâmpinat de muncitori transformând-o, cu râvnă, într-o nouă bancă târgu- mureșeană?
Cum?! Nu promiteți?!…


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!