100… 101… 102…

Îți calci umbra cu tălpile scrijelite în pași. Îți înfășori umerii de ceară în flacăra unui iris de luceafăr de seară. 100..101.. 102.. de ce toată lumea începe numărătoarea de la primul fir de nisip, de unde știu ei că unu este începutul… de unde știu că nu este sfârșitul? Calci meticulos pe Tu-ul din asfalt, îți ridici palmele încet… somnambulic și trasezi linii de tuș pe ramurile proaspăt dezgolite de giulgiu. Atingi chipul țesut din respirația ta, din sufletul celui din Africa, dintr-o expirație de mamă, de fiică, de fluturi, de iriși, de ape… de vise. Îți simți pielea caldă, rece, umedă, pudrată chimic și dureros de arsă pe alocuri de mucurile aprinse aruncate neglijent, fără interes. Zâmbești cu buze tăiate de cuvinte și amețești în spirale de note. Portativul din pietre, ramuri, frunze, vorbe, trupuri, gânduri, culori, vioară… își îmbrățișează notele mereu schimbătoare, mereu îndrăgostite de nou, de ele… de unic. Îți strângi paltonul negru pe trup și-ți ascunzi gâtul în rigiditatea gulerului militar, pășești nelăsând să-ți scape umbra… te calci pe tine însăți aplatizându-ți posibilitățile, spărgând visele și scuturând praful din memoria ta. Flacăra din cerul șapte mângâie tandru obrajii parcurilor și-și cheamă elfii să rostească poveștile de demult. Atâta liniște! Aluneci atingând vitrinele-suflet și căutând să deslușești secretele de dincolo de sticlă, de dincolo de crăpătură sau: „ Interzis”, „De vânzare”, „De închiriat”. Târșâitul bocancilor de munte se tânguie somnoros și parcă își caută fratele… târșâitul tălpilor de tren. Fiecare se caută, noi ne căutăm. Alergi… alergi…cauți… cauți… te ciocnești, te scuzi, zâmbești, visezi, scrijelești… alergi… acele ceasuri zboară nebune. 100… 101… 102… cine știe dacă abia acum ai început să numeri? Poate că numărătoarea a început acum 1000 de ani… poate că s-a întrerupt ca mai apoi să continue…. Îți calci umbra în fuga nebună, în căutarea cevaului…