Despre rănile molidului
83
Molidul cel bătrân, din parcul orașului, se apropie de vârsta seculară…
În fiecare zi, la aceeași oră, o verdaică își face apariția poposind pe trunchiul copacului cel vârstnic, începându-și lucrul de zor.
Arborele are trunchiul numai răni,fiind martorul fără voie al clipelor de tandrețe dintre el și ea, elevi la liceul de lângă această oază de liniște și de verdeață; scoarța îi este ciopârțită de litere și de simboluri încrustate din care se scurge sângele alb al copacului, rănit din dragoste umană, fără putință de a-și mai putea închide plaga, suferința copacului fiind intensificată și de ciocănitoarea venită la festin, scoțând cu lovituri măiestre furnici și muște captive în rășina acoperitoare.
Deși lovit cu neîndurare în rănile-i deschise, cu lama de cuțit, și cu pliscul cel ascuțit, bătrânul molid tace…tace, înțelegând, suportând fără crâcnire, atât fiorii de dragoste ai tinerilor, cât și foamea ghionoaiei verzi căreia, cu dureri mocnite, îi oferă gângănii care i-au gustat, și ele, din cicatricea rănilor nemaiputându-se, apoi, elibera din strânsoarea ucigătoare a rășinii.
Cât de mult ar vrea să spună, arborele suferind, îndrăgostiților, apoi ciocănitorii, să nu taie în pielea lui îmbătrânită, să nu-l mai izbească cu clonțul în rană pasărea cea nesătulă, ci mai degrabă să-i mângâie scoarța crăpată de ani, de geruri, ori de arșițe!
Însă niciunul nu stă să-i asculte tăcutele rostiri, grăbit fiind fiecare să își satisfacă doar instinctele proprii, egoiste.
…Ramurile sale de la vârf au început a se veșteji, de ani, de dureri; oricât s-ar încrâncena, nicicum nu poate pricepe de ce sentimente atât de frumoase, de gingașe ale omului trebuie să se materializeze prin intermediul lamei cuțitului, cu izbituri și tăieturi în al lui trunchi!
Se miră, bătrânul arbore, și tace…




Despre manifestările naturii
84
Ador fenomenele atmosferice precum ninsoarea, vântul, ploaia…
Ninsoarea, fiindcă este… lirică…
Vântul, pentru că este epic…iar, ploaia…ploaia fiindcă este patetică!




Despre ființa umană
85
Se afirmă, de către unii savanți, că propria noastră civilizație are un viitor îndoielnic…
Pricina esențială a acestei durate puse sub semnul întrebării ar fi dificultatea, ineficacitatea noastră de a coopera în mod salutar pentru a ne rezolva problemele.
Specia umană este…gâlcevitoare! Conflictele locale sunt considerate de către oameni a fi mai importante decât supraviețuirea generală.
Deși inteligentă, ființa umană de cele mai multe ori își folosește această calitate, această însușire pentru… a-și aminti o jignire pe care să încerce apoi să o răzbune!



Despre o altă ureche
(86)
Oare cu ce îmi… aud propria-mi voce?! Lucru cert este că nu cu urechile…
De nu mă crezi, astupă-ți urechile, oricât de etanș, apoi vorbește!
Atunci când mi-am auzit pentru prima dată vocea, înregistrată, am rămas uimit de imensa, de totala diferență dintre ceea ce știam că îmi este vocea, timbrul ei, și vocea, absolut străină pe care o auzeam prin mijlocirea unei bande magnetice.
Da, cu ce ne auzim vocea atunci când vorbim: cu o altă…ureche?!




Despre luna cu nume de floare
(87)

Florar!
În livada cu pomii înfloriți, zumzet necontenit de albine, plutire lină de fluturi multicolori și
cântec vesel de pițigoi, mierle și măcăleandri.
Pe verdele covor catifelat, cu sclipiri irizate de stropi de rouă, apar primi bumbi de aur: florile de păpădii!




Despre rolurile pădurii
(88)
Armata de specialiști care poartă denumirea de silvicultori, în chip paradoxal, bună parte dintre aceștia văd, din păcate, în pădure doar o uriașă mină menită să producă cât mai mult doar în folosul lor propriu.
Ei, pădurarii, deși prin specificul meseriei lor ar trebui să fie aprigi ocrotitori ai codrilor, sunt veriga cea mai reprobabilă din gospodărirea mediului ambiant, ei fiind cei care, consimt, de multe ori din interese meschine, la decimarea unor valori vii: arborii, acele piese atât de râvnite de profitorii pădurii din toate timpurile.
Frumoșii, zvelții arbori ca să ajungă să fie tentanți, pentru jefuitori, au trebuit să acumuleze în trunchiul lor optzeci- o sută de inele anuale de „aur”. Valoarea acestor inele, deși înseamnă, în fond, cu adevărat aur, nu ar trebui astfel echivalată, întrucât, în definitiv, valoarea reală a pădurilor constă în rolul lor de protecție, și numai după aceea în cel de producție, acesta fiind doar un rol secundar, inerent epocii când arborele, arboretul, ajunge la vârsta exploatabilității.
Din păcate însă, această a doua funcție a pădurii, cea de producție, în toate timpurile a fost ucigașa primei funcții, anume a celei de protecție, lumea toată văzând în pădure, întâi și întâi, preponderent doar o la îndemână sursă de căpătuire.
Așa cum am mai spus, specialiștii silvici nu sunt excluși din tagma celor cu astfel de mentalitate.
Este grav că ei, pădurarii, uită, ori ignoră faptul că pădurea, în principal îndeplinește acel sfânt rol de protecție deosebit, și anume: a apelor, a solului contra eroziunii, contra factorilor climatici dăunători, precum și rolul de protecție de interes social, această funcție incluzând de fapt efectele favorabile exercitate de pădure asupra colectivităților umane situate în centre urbane, stațiuni balneoclimaterice, sanatorii, case de odihnă, stațiuni turistice…
Pădurea în care jefuitorii văd doar lemnul, de lucru sau de foc, prin efectul favorabil de ordin estetic pe care îl poate exercita, este capabilă să inducă stări sufletești pozitive care, la rândul lor, condiționează starea fizică a organismului.
Dacă ne analizăm impresiile după o zi petrecută în pădure, vom constata: ceea ce ne impresionează cel mai mult într-o astfel de ocazie nu este doar răcoarea pădurii, nici aerul curat și proaspăt ci și frumusețea peisajului, viața din pădure, măreția naturii în general, adică aspecte care produc în noi stări afective deosebite, ridicându-ne tonusul vital prin contemplarea frumosului natural, cea silvestră fiind atât de apropiată de perfecțiune!
Tot în acest context nu trebuie neglijat un detaliu important, anume: culoarea verde a vegetației forestiere menține echilibrul sufletesc, având o acțiune psihică și igienică asupra omului, mai percutantă decât oricare altă culoare.




Despre literatură ca refugiu
(89)

Chiar dacă literatura nu ține nici de foame, nici de frig, pentru mine aceasta este o uriașă binefacere spirituală: fără ea existența mea ar fi fost îngrozitor de searbădă, de lacunară.
Prin intermediul ei mi-am completat existența, atunci când realitatea tindea să devină înăbușitoare prin duritate și prin meschinărie.
Chiar dacă am înaintat în vârstă, lecuindu-mă, treptat, de multe, iată că de cărți nu mă pot dezbăra.
Și zău că nu îmi pare rău…
Sufletu-mi, chinuit și împovărat, doar pe acest tărâm, literar, și-a putut găsi refugiul, înseninarea adevărată, fără să mă apoi dezamăgiri de niciun fel.




Despre câinele polițist
(90)
Cu câteva zile în urmă un infractor dădu spargerea la restaurantul T. din localitate.
Totul se petrece sub vălul nopții, după ora închiderii…
Bilanțul spargerii: sunt sustrase bani, țigări, diverse butelii de vin și sticle cu coniac(cinci stele!)
Dimineața, la deschidere, slujbașii restaurantului constată fapta; nu se clintește fir de păr la locul faptei, anunțată fiind de urgență poliția locală.
Prompt, la chemare, se prezintă trei agenți de poliție precum și un impunător câine lup, deci, în total patru slujitori… de data aceasta socotindu-se și câinele… ai ordinii și liniștii noastre publice.
Ajunși la locul faptei lucrătorii, toți patru, se aștern pe treabă.
Lățosul amușină atmosfera localului, după care își trage însoțitorul înspre bucătărie. Traversă în grabă compartimentul, fiorosul animal adulmecând nesatisfăcut aerul încărcat parcă insuficient miresme culinare, de exemplu: creier pane!
…Dar să-i urmărim: ies, val- vârtej, din bucătărie, coboară apoi scările care duc înspre curte și, de aici, câinele, victorios, se îndreptă, smucind brațul conductorului, ață spre W.C.-ul braseriei…
Urmează punctul culminant: cum intrară în locul de ușurare, câinele, mârâind, se năpusti dintr-o săritură asupra unei grămăjoare de vomat; agentul neputând să înfrâneze lăcomia animalului, până să se opintească mai bine pentru a-și scoate colaboratorul din…această situație, acesta, câinele, curăță locul cu minuțiozitate, plescăind cu plăcere din limbă după care urină exact pe locul fostei grămăjoare.
Ieșiră apoi din WC, câine și stăpân, tot așa de grăbiți precum intrară, după care câinele își tractă superiorul, cu aceeași grabă și atenție, pe o altă urmă, numai de el știută, simțită, taman la poliție, pe tot parcursul drumului lucrătorul crezând că se află pe urmele infractorului!
Urmare acestei acțiuni ratate, câinele fu trimis, disciplinar, la munte pentru a păzi oile contra propriilor lui strămoși…iar al lui șef trecut fiind pe post de agent de proximitate!