Sunt atâtea zile în care nu îmi doresc altceva decât să se oprească timpul și odată cu el și bătăile inimii mele pentru a nu mai simți atâta răutate, atâta durere, atâta iubire și atâta dorință de a o împărtăși; cred ca ar fi mai simplu să îmi doresc să nu mai simt toate astea, dar atunci de fapt s-ar opri timpul…sunt atâtea momente în care îmi impun să nu mai simt nimic, dar ciudat este ca unul singur poate fi suficient pentru ca toate lucrurile pe care îmi propun să le fac să devină simple gânduri…si totuși se întâmplă atât de des că mi s-ar părea mai ciudat să nu fie așa.
Sunt atâtea clipe în care sufletul meu plânge de dorul tău, cu toate că ochii mei zâmbesc pentru tine, ca să nu te facă să suferi, si mult mai puține cele în care ochii mei plâng dar sufletul este cucerit de bucuria si emoția iubirii pe care ți-o dăruiește, dar acestea sunt cele care rămân o veșnicie în cufărul vechi al amintirii, prăfuit de timp si putred de lacrimile care au curs peste el.
Oare când vom învăța ca viața este atât de scurtă încât nu trebuie să irosim nici măcar un moment pentru suferință, ci ar trebui să păstram cât mai multe pentru a dărui toata iubirea din suflet, ca să ne putem bucura primind-o înapoi? Când vom înțelege că fiecare clipă pe care o lăsam să treacă pe lângă noi poate fi cea mai fericită dintre toate si că nu se va mai întoarce niciodată? Va fi oare suficient tot timpul din lume pentru a ne face să realizăm că ar trebui să trăim, în loc să ne gândim cum ar fi să o facem, sau ca ar trebui sa iubim si sa împărtășim asta, in loc să așteptăm să primim ceea ce nu putem oferi sau accepta, sau se va opri prea devreme…sau poate atunci când ne vom da seama de toate astea va fi prea târziu ca să mai putem schimba ceva?