putea privi doar din interior spre o mînă luminoasă cu degete vagi acuarelate ce se scurgeau cu greu prin aerul vîscos, ca de albuș. deodată un țăcănit absurd tulbura totul, roia în auz, în privire, se simțea colonizat de ceva nefiresc ce-i scobea neregularitățile, îi fisura bătăile inimii, tăia în miocard desprinzîndu-i treptat zbaterea în așchii.

zi de zi se rostogolea prin ore încercînd să zîmbească. ei ar fi privit cu ură bolovanul. aerul era prea dens de ceilalți, timpul înfigea țăruși pentru a fixa drumurile. la întoarcere întunericul - ce-l terorizase odată, în copilărie - i se injecta în simțuri. frica aceea, puterea de a privi pipăind cu ochii desenele încîlcite pe care mîini invizibile le trasau în fața lui peste vitralii uriașe - toate acestea nu mai infuzau întunericul. era ca un gol în care se revărsau nisipuri nesfîrșite, prin brațe, prin șira spinării, prin fluierele picioarelor.

ea îl privea cu ochi de copil. ea tăcea. îi simțea mîinile înfășurîndu-i trupul. erau eșarfe văluroase mirosind proaspăt, ca niște ape de munte. îi licărea ceva sub inimă. ea i se strîngea în ochi și izvora tremurîndu-i peste brațe. corpul îi era traversat de raze intense, culori crude îi spintecau palmele.

ea îi derula prin memorie un film ce-și atîrna imaginile în întunericul cleios.

zilele i se derulau însă ca niște zimți în puls. ochii îi erau iritați de o lumina nefirească, în jurul lui, îmbrăcați în halate antiseptice, ei îl sufocau cu vorbe, cu tot felul de diagnostice, se aplecau toți deodată asupra lui, locuiau tot aerul. în inimă scrîșnea ceva, era un zgomot ciudat, străin. apoi a știut că are nevoie de ei. ei nu cereau mult, cîte o părticică, un sfert, atît cît să fie amuzant, părți puse cap la cap, făcute să se potrivească, fără durere fără stînjeneli. apele de munte ar fi străpuns prin halate sfîșiind totul, tăioase. ar fi părut ridicol.

bătăile inimii aveau locul lor în puzzle.