agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1613 .



Impresii și însemnări
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amedeu ]

2008-03-14  |     | 



Despre timpi
(158)
„Anotimpul” vieții numit prezent este cel mai scurt, acesta fiind doar o clipă, acea secundă în care viitorul se transformă în trecut…
Viitorul este, îndeobște, incert, necunoscut; trecutul- foarte sigur, bine știut, bine cunoscut și, de cele mai multe ori, trist…
Oricum, trecutul, doar el rămâne singurul de la care nu mai poți fura, și nici adăuga, nimic!




Despre o stare de jenă jalnică
(159)
În astfel de vremuri vitrege, cu lipsuri de posibilități materiale pentru a-ți trăi viața în mod onorabil: nu, nu ca occidentalul, doar așa ca omul modest, de orișiunde …, în aste-timpuri bizare, tulburi, cu avalanșe de nonvalori, culturale, materiale, spirituale, prezentate drept certe valori, în aceste vremuri de amenințări cu șomajul, cu prețuri urcând interminabil, în timp ce salariile avansează precum melcul în pădurea de salcâm- așadar, într-o atare împrejurare te cam sfiești să se știe că ai preocupări spirituale, că cheltui săptămânal zeci bune de lei pentru cărți…

Citeam de curând că dacă românului i se ia suferința, viața-i rămâne fără sens.
Așa stând lucrurile, acum mă simt mai român ca niciodată!
Iar viața-mi gâlgâie de sens!…




Despre a fi și a face
(160)
Nu ce e, ori cine e, ori cum e contează; important, dumnezeiesc este ceea ce face: o ființă, un obiect, scopul pentru care a fost zămislit, și dacă își îndeplinește această menire. Îmi vine în minte pilda lumânării: nu inerta bucată de ceară, albă, colorată, mai mică, ori mai mare, toate acestea nu importă; esențială rămâne Lumina pe care o emană, cu prețul sacrificiului propriu.




Despre trimițătorii la războaie
(161)
Câtă stupizenie!
Niște bătrâni îmbuibați, nemaiputând de bine, hotărăsc că așa cum merg treburile, naționale sau internaționale, nu este bine-lor, în special; și atunci, manipulați de către aceștia, sute, mii, zeci de mii de tineri sunt îndoctrinați, instigați, prin diverse tertipuri economice, politice, de cele mai multe ori naționaliste, după care sunt azvârliți pe câmpurile de luptă pentru apărarea unor așa-zise: cauze mărețe!
Înflăcărata, neștiutoarea tinerime, știind doar de „mărețele cauze”, se duce pentru a se omorî ei între ei, fără să se fi cunoscut vreodată, fără să fi făcut vreodată unul altuia vreun rău anume…
Pe când un …răzbel al bătrânilor îmbuibați, trimițători în războaie, ațâțători la ucidere de tineri neștiutori? Pe când o conflagrație în care să se sfârtece ei între ei, nesătuii, lacomii de averi și de sânge, timp în care tinerii să îi comande, iar mai apoi, să profite de pe urma măcelului acestora, așteptând, la fereală, victoria?




Despre mentalitatea locatarului de bloc
(162)
Raze de soare primăvăratice antrenează stratul de zăpadă de pe acoperișul caselor, de pe arbori…
De pe acoperământul în două ape al blocului nostru, peste noapte au fost dislocate de avalanșa de omăt trei țigle; acestea căzând pe moale, au scăpat tefere: se vede clar după amprenta acestora pe zăpadă.
Culmea este că țiglele au fost volatilizate, probabil în zori, de către unul dintre vecinii noștri, urmele de pași de pe zăpadă fiind evidente, țiglele dosite fiind pentru nevoi proprii(un șopron pentru lemne), în loc să fie repuse în locul de unde picaseră!

…Cândva, septuagenarul meu megieș a fost…președinte de C.A.P.!( de colectivă, așadar.)




Despre flori, arbori și păsări.
(163)
Un arbore, o pasăre, o floare…fericite existențe!
Ca om, înzestrat cu o conștiință- complicată!- sufăr și produc și altora dureri și chinuri.
Un arbore de-aș fi fost, aș fi încălzit un prunc, o casă…
Iar ca efemeră floare aș fi emoționat, poate, aș fi înseninat un suflet, o inimă copleșită, îndurerată.
Ca pasăre, aș fi epatat prin cântec, prin zbor…
Pe când așa!…




Despre vremuri de altădată
(164)
Copilăria-mi, din satul natal, cu zăpezi multe și curate, apoi cu iarbă verde, înrourată, smălțuită cu bănuței și păpădii, cu aerul înmiresmat de florile caișilor, piersicilor, merilor și prunilor de pe deal, cu zumzet de albine și balet de fluturi multicolori, cu zbor greoi de cărăbuși- prinși în amurg cu mătura pe stradă și prin curți-, cu tilinci și drâmbe confecționate din mladă de salcie culeasă de pe malul Târnavei…apoi cu scaldă și pescuit în apa acesteia, adâncă și curată…cu escaladarea dealului pentru a trece pe celălalt versant, cu bogate și îmbietoare livezi de cireș, cu organizarea de curajoase expediții: în fantasticele păduri din preajma satului, pe povârnișurile abrupte ale prăpastiei Reghian și prin strâmtele grote cu lilieci din pârâul Lița…cu cartofii furați de acasă pentru a fi copți în jăraticul focurilor încropite pe deal, cartofi care nu ne priau decât dacă erau urmați de țigări șterpelite, așijderi de pe acasă, ori cumpărate cu bănuții care ne-au fost dați pentru cornurile de mâncat în pauze la școală, copilăria-mi cu arome de otavă și de mere verzi, necoapte, de prune, struguri, pere, gutui și de nuci, în pârgă, din pricina cărora aveam săptămâni în șir mâinile înnegrite…copilăria-mi cu frunze arămii, ruginii, căzând cu sunet slab, metalic, cu ploi reci de început de toamnă, cu început de an școlar, cu foșnet de caiete noi, învelite cu hârtie albastră, frumos etichetate, apoi neînduplecatul sunet clopoțel, din miez de septembrie, marcând finalul atâtor aventuri năstrușnice!
Apoi, încet- încet: intrarea într-o lume nouă, dură și parșivă, o lume în care doar amintirea unui fir de iarbă, de un verde crud, cu un strop de rouă irizat, reflectând întregul univers… al copilăriei, cu arome de gutui- doar amintirea acestuia îmi mai nutrește nădejdea în ziua de mâine, dorința de a o înfrunta!…




Despre un amurg de toamnă
(165)
Crepuscul din miez de brumărel…
Opresc mașina pentru a-mi delecta ochii și sufletul cu o priveliște autumnală de o rară frumusețe: ultimele raze de soare, reflectate de niște nori cumulus înainte ca soarele să apună după creasta dealului din față; raze care luminează în chip radios pădurea de foioase îmbrăcată în aur și aramă.
Și peste toate, două curcubeie magnifice, de basm, unind pădurile de pe un versant cu cele de pe celălalt.
…O paradă rarisimă de lumini și de culori cum rareori îți este dat să vezi în viață!




Despre semințe
(166)
De câte ori mi se întâmplă să văd semințe, mă uimește misterul ființării și morții acestora…
Destinul seminței să aibă, oare, similitudini cu cel al omului?
Drama vieții vegetale să aibă trăsături comune cu cea a vieții umane?
Nu putem vorbi de viață fără să pomenim de moarte ca o condiție a vieții…
Și viceversa?




Despre parada clipelor
(167)
De multe ori în singurătățile mele urmăresc…parada clipelor, necontenita lor defilare; suma acestora, iată, îmi compun viața, această viață precum un necontenit rămas bun!




Despre viața pe…cântar
(168)
Nu cunosc ceva mai tragic, mai desperant decât viața.
Acum, mai ales, când traversez o perioadă nefastă, ar trebui să râd cât mai mult, să mă străduiesc să fiu vesel, să gândesc în chip pozitiv(!)
În acest context, îmi vine în minte o afirmație a lui La Bruyere:
- Nu aștepta să fii fericit ca să râzi, căci s-ar putea să mori fără să fi zâmbit măcar!
Sunt convins că pentru înfăptuirea acestei ipostaze aș avea nevoie de acea postură, pe care adepții preceptelor modului de viață zen o numesc stare de non- minte.
Poți ajunge în această stare de grație exersând: râsul, dansul și…sexul, zic zeniștii!
Așadar, modalități de ieșire din impas ar fi!




Despre bucurii și suferințe
(169)
În comparație cu tristețea, bucuria este superficială, lipsită fiind de un fond solid; în schimb amărăciunea, disperarea, durerea- pline sunt de conținut, ponderea lor este apăsătoare, aproape materială.
Orice tristețe este adevărată, dureroasă, demnă de respect, de înțelegere…poate și de milă!
Pe când bucuria: fum și teatru!…
Amărăciunea, mâhnirea lasă urme: apasă, rupe, sfâșie, zdrobește, înnebunește.
Bucuria este o iluzie de cele mai multe ori călduță, dulceagă…parfumată și mult mai efemeră decât mâhnirea: este precum florile de primăvară!
Durerea este singuratică, personală, retractilă, râvnitoare de liniște, în timp ce bucuria este expansivă: cere arie de desfășurare, împărtășire, zarvă.
Componenta tristă a vieții noastre este covârșitoare, alcătuită fiind din: boli, suferințe, nedreptăți și…înmormântări.
Mâhnirea face parte din mine în mod organic; fiind puternică, vie și îndelungată, aproape că m-am obișnuit cu ea, această stare creându-mi un mod de existență deosebit de intensă și de profundă.
























































.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!