Despre un grădinar
(186)
Se pare că orice am face, întru dobândirea fericirii mult râvnite, aceasta nu poate fi câștigată dar, mai ales, obținerea ei nu are sens, neputând fi concretă pentru noi: doar dacă este direcționată către un altul, ea se poate întoarce, îmbogățită, către cel ce o dăruie.
Această gingașă floare rară nu poate viețui decât pe solul altruist, cel egoist fiind mult prea acid pentru ea.
Așadar, cultivând-o în grădina proprie, spre folosul altuia, tot parfumul, toată savoarea ei se revarsă mai întâi asupra altora, după care, cu efecte înzecite, se întoarce la baștină, bucurând și încântând …grădinarul!
Și pentru a plămădi această floare, nici un sacrificiu nu ar trebui să fie prea mare.
Necontenita noastră goană egoistă după fericirea proprie ne otrăvește sufletele, ne maculează toate iluziile, de cele mai multe ori nedându-ne seama de obârșia acestei molime.
Căci adevărata fericire este cea care ne este dăruită, în mod dezinteresat de către un altul, asociată cu iubirea celuilalt, a aproapelui.
Sufletul nostru se poate umple cu bucurie doar atunci când uităm de sinele meschin, egoist, doar atunci când renunțăm la rezultatele faptelor noastre dăruindu-le, dezinvolt, necondiționat, altora.




Despre lectură
(187)
Lecturile mele sunt încete, anevoioase…
Ele nu sunt o lină alunecare peste cuvinte, ci niște salturi- de la un cuvânt la altul- cu mici opriri la fiecare cuvânt pentru a le întoarce pe toate fețele și a le scutura de toate înțelesurile.




Despre fațetele credinței
(188)
Credință, rea credință, bună credință, necredință…
De la rea credință la bună credință: acesta da salt calitativ!




Despre un calcul
(189)
Un calcul simplu relevă: grație telecomenzii televizorului în decurs de optsprezece ani am economisit energia aferentă parcurgerii a 150 de km!
Cât despre orele consumate, pierdute, în fața acestui „drăcușor” mi-e jenă să mai pomenesc…




Despre un timp anume…
(190)
Îmi pare că nici Dumnezeu nu știe dinainte când trebuie să murim; cred că își aduce și El aminte de …scadență doar în ultima clipă!




Despre plecări și bagaje
(191)
Plecarea definitivă fi-va fără valize…
Așadar, trebuințe: zero!
Ceea ce este bine, din câte se pare, este ca „bagajul” sufletesc să fie cât mai bogat.
…Fiecare, într-un fel sau altul, ni-l pregătim o viață întreagă, așa ca să avem de toate întru veșnicie.
În mod cert, nu o să ne putem lua fiecare tot necesarul-și atunci, ne vom împrumuta oare de la vecinul, ori dacă nu, trăi-vom în mari lipsuri spirituale, precum în această existență telurică ne este dat să trăim adeseori crunte nevoi materiale?




Despre ipostaze umane
(192)
Trei ipostaze mi se par mai caraghioase în existența noastră:
1.- omul defecând;
2.- omul împerechindu-se;
3.- omul ingurgitând.
Toate cele trei posturi mi se par subumane, nedemne, primitive și, totuși, acestea sunt printre cele mai vitale în ființarea omului, fiind totodată și printre cele mai mari aducătoare de satisfacții(!)




Despre Alina și florile de căpșuni
(193)
Alina, fiica de 4 ani a vecinului Pădureanu, admonestată fiind de mine pentru nesăbuința-i de a rupe un buchet de flori de căpșuni din grădinița din fața casei, nu poate cădea de acord cu mine, susținând cu vehemență că ea a rupt numai „flori”, nu și „ de căpșuni”:
- Eu am rupt doar flori albe, căpșunii sunt mari, parfumați, roșii, dulci și se pot mânca, ei nu sunt flori, îmi argumentează fetița nevinovăția.




Despre opiniile unui pescar
(194)
Nea Ivan este pescar în Delta Dunării. Ne revedem în Constanța, după cinci ani de când ne-am cunoscut într-o stațiune de munte din țară unde ne reparam amândoi sănătatea șubrezită. Aici, pe malul Pontului Euxin, el a venit pentru a-și vizita rude pe care demult nu i-a văzut, iar eu mă aflu la mal de mare pentru a mă întâlni cu poezia de obârșie niponă, haiku-ul, cu prilejul unui colocviu.
Întebându-l ce mai e nou în împărăția apelor, bătrânul meu prieten oftează abătut, apoi începe a-mi povesti:
- Delta este „potmolită” rău de tot, din pricina tehnologiilor de recoltare a stufului, în pofida prezenței masive a „oncologiștilor”, aflați aici în număr mai mare decât peștii care au mai rămas în deltă.
Bătrânele sălcii par a fi văruite de mulțimea de pelicani și de cormorani, declarate monumente ale naturii, aceste păsări distrugând efectivele piscicole.
-În curând, zice moș Ivan, vom fi nevoiți să mâncăm „monumente ale naturii” în loc de pești…




Despre ignorarea unei stări
(195)
…Trecem pe lângă fericire, nesocotind-o și neevaluând-o just căci, până la urmă, a fi sănătos, liber și a avea cât de cât ce mânca și îmbrăca, nu ar fi, oare, suficiente pentru a ne declara fericiți de-a binelea?




Despre zbaterea prisoselnică
(196)
Apăsat de griji, probleme, nevoi- încerc să uit, să evadez, însă în van sunt toate…totul e pornit spre stricare, spre prăbușire: oameni și lucruri…
Ne zbatem pentru a avea(ce?), pentru a demonstra (cui?)- în timp ce sub noi totul neant este.
…Iar noi- la marginea prăpastiei.




Despre o ciudată aplecare
(197)
Simt o mare predilecție pentru traiul haimanalelor, al țiganilor, al cerșetorilor, al bătrânilor singuri, nonagenari, celibatari, trăind în promiscuitate…pantofari, morari, fierari!




Despre gustul amar al unor decenii…
(198)
Mă gândesc, cu amărăciune, la un segment, considerabil, al poporului român, la aceia care au avut, și mai au, coloana vertebrală din plastilină, la aceia care vreme de aproape trei decenii l-au aplaudat și l-au preamărit pe conducătorul „suprem și mult iubit”, l-au aplaudat și aclamat, pentru niște posturi căldicele, și alte folosuri, până în ultimele clipe când, dându-și seama că șandramaua se zgâlțâie, trosnește și stă să se prăbușească, repede-repejor perfizii aplaudaci sau metamorfozat în huiduitori și fluierători, apoi în ucigași fără scrupule: de șef de stat și de copii…
Și toate astea ca lor să le fie bine; și le este…




Despre o așteptare zadarnică(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(199)
Claustrat în mansardă, printre cărți și gânduri, îmi clătesc, din când în când, ochii și mintea cu priveliștea hibernală de afară.
…În curtea vecină staționează, de mai bine de o lună, o „Dacia”roșie nouă, paralizată, împietrită parcă în așteptarea proprietarului care nu-i mai vine, și nici n-are să mai vină vreodată, plecat fiind în eternitate…
Doar mașina îl mai așteaptă, cuminte, înfofolită în albul de nea, precum o mireasă credincioasă, neștiind că mirele s-a căsătorit cu veșnicia.




Despre trudnicele-mi căutări
(200)
Cu disperare caut cartea desăvârșită care să conțină Marele Adevăr(…pentru a simți și a pricepe Biblia, va trebui ca să renasc, poate atunci…)
Scormonesc în sute, în mii de file pentru doar câteva mărgele de adevăr relativ, care în final rămân doar niscaiva rostiri frumoase.
Atâtea nimicuri, atâtea stupidități în scrieri încât dată fiind scurtimea vieții, până și lectura, pasiunea mea cea mai de vază, mi se pare o nescuzabilă pierdere de timp.
Pe de altă parte, însă, pierzându-mă în hățișul de scrieri fără de noimă, rămâne și asta o modalitate de a-mi potoli intensele-mi furtuni interioare, un mod de a uita, măcar pe durata lecturii, câinoșenia acestor vremuri.