Mi-e teamă. Se apropie Sărbătoarea Paștelui. Bucuria ar trebui să fie nemărginită. Oamenii sunt mai interiorizați, mai liniștiți de Învierea Domnului. Dumnezeu Omul este în noi, în suferința noastră, în pocăința noastră, în purificarea noastră prin post. Durerea inimii noastre pentru toate păcatele se apropie acum mai mult de Dumnezeu.

Eu, eu în schimb, nu pot să mă bucur nici acum de tradițiile cu cozonaci, cu ouă, de reîntâlnirea cu prieteni puțini, dar dragi sufletului meu.

Sunt ani de zile de când mă urmărește aceeași imagine în ziua de Paști. Imaginea unui copil de 8 ani, care sta în spatele gratiilor unei porți înalte până aproape de cer, așteptându-și tatăl ca să sosească în vizită. Undeva departe de casă. Într-un spital. Ca să aibă și el un ou roșu. Nu pricepea el prea bine ce semnifica oul acela roșu, dar știa doar că în acea zi fiecare trebuia să ciocnească ouă.
Frumoasele vremuri ale copilăriei i-au fost furate acelui copil. Inocența, care nimic nu trebuia să i-o răpească, i-a fost rapită.

– De cine? De răutatea și vrăjmașia dintre oameni. Oameni pe care nu i-a înțeles nici astăzi. Oameni care n-au reușit să-i vindece sufletul, mintea și inima poate nici acum.

Ziua aceea sfântă de duminică nu a fost o zi de primăvară. A nins. A nins mult și a viscolit. Iar fetița zgribulită și îmbrăcată sumar stătea în spatele porții cu teama orelor care treceau.
Și orele au trecut. Într-un târziu când aproape adormise pe un pat de spital, răzbită de frigul iernii sosită pe neașteptate, cineva a strigat-o:
– Fetițo, trezește-te! Ai musafiri. Tatăl tău e aici.

Eroul meu de atunci. Care pentru copilul lui a parcurs peste 20 de kilometri pe jos, pe o vreme viscolită. Nu a mai avut răbdare. Așteptarea îl omora. Dorința revederii după aproape 3 luni îl îmbărbatase. Voia să-și țină cuvântul dat. Să-și strângă fetița la piept. Singurul lui copil. Þintuit de boală printre străini.

Eroul de atunci e părintele bătrân de acum. Dar, care, în fiecare primă zi de Sărbătoare a Paștelui nu uită să scape o lacrimă în colțul ochiului brăzdat de necazurile vremii, aducându-și aminte de fetița mică de atunci și îmbrățișând femeie matură de azi.

De aceea voi rosti mereu în gând versurile lui Păunescu:
E pământul tot mai greu/Despărțirea-i tot mai grea,/Sărut-mâna, tatăl meu,/Sărut-mâna, mama mea!