Nu aş vrea să mă cufund în tristeţe, să-mi invadez creierul cu gânduri nesănătoase că nu aş avea dreptul la fericire, că nu merit sau că am greşit. Am greşit, da, am făcut alegeri greşite în serie. Chiar şi în acest moment există posibilitatea să greşesc. Dar cât de mult ar valora să fac lucruri corecte şi într-un final să fiu la fel de nefericită. Nu ştiu de ce, de foarte multe ori, am senzaţia că indiferent de modalitatea de abordare a lucrurilor, că vrei să fi moral sau nu, că vrei să alegi calea corectă sau că pe parcursul drumului mai îmbini şi greşeli, finalul este acelaşi.
A lua decizii la 20 de ani ar trebui să fie simplu. În mod normal. Dar, cred ca am stabilit deja ca nu mă încadrez în această categorie. Astfel că a lua decizia de a pleca nu e cea mai simplă şi nici măcar eu nu mă înţeleg de ce.
E miezul nopții...
Mă uit în jur şi sunt tot singură între patru pereți care mai mult mă strâng decât mă îmbrăţişează. Mă uit la camera aceasta strâmtă, la ferestrele mari, la pereții galbeni, la multele obiecte de mobilier care aglomerează, la patul mare dar niciodată încăpător, la scaunele vechi, la scârțâitul ușii, la perdeaua înflorată, la multele cărți prăfuite și la simpla și umila atmosferă – toate acestea ar fi trebuit să-mi fie casă nu sicriu, însă în acest moment simt că aici mi-am îngropat nu doar tinereţea, căci ar părea un clişeu ci inocenţa. Şi acum că realizez că m-am pierdut de mine, nu vreau să rămân îngropată şi eu aici.
Aş putea găsi atât de multe motive să las totul în urmă, atâtea reproşuri, poate.
Te-aş putea acuza de toată nefericirea mea. Nu ai știut să arăți iubire niciodată, nici măcar să primești. Însă nu considerea plângerea mea un reproş. Oricine ar spune că oamenii iubesc în felul lor. Posibil, deşi viziunea mea despre iubire se răscoleşte în mine, urlând că tocmai similitudinile, pornirile în aceeaşi direcţie şi aceleaşi convingeri construieşte iubirea şi nu diferenţele. Există posibilitatea să fiu eu o romantică neînţeleasă, dar ce să vezi, m-ai acuzat de multe ori şi de indiferenţă. Deşi pentru mine eşti doar confuzie şi contradicţie, trebuie să îţi recunosc aptitudinile de a găsi ispăşitori pentru greşelile tale.
Poate chiar eşti vinovat, sau poate tot eu port vina de a fi pretins mai mult decât poţi tu oferi.
Şi-atunci, de ce, tot aici, te regăseşti şi tu? Ai menţionat de multe ori, cu răutate, obişnuinţa. Ai menţionat, familia ta, subliniind în fiecare împrejurare excluderea mea din acest concept. Însă tot lângă mine ești și tu acum... și acum când ne inspirăm doar dezamărire poate.
Cât de comodă să fie obișnuința să ajungi să te obișnuiești cu o stare bolnăvicioasă? Cum te poți obișnui? Cum te poți îngropa singur? Cum poți arunca singur pământ peste tine?
Dar pe de altă parte cum poți da la o parte atâția ani? Poți uita dacă îți impui acest lucru?
Lipsă de comunicare, ignoranţă, dezinteres faţă de persoana care convieţuieşte la câţiva centimentii de tine... unde e greutatea în decizia aceasta? E drept că nu voi putea pleca fără să rup o parte din mine, parte ce va rămâne aici, dar partea aceea a murit oricum de mult.
Nu ştiu de ce suntem obişnuiţi să ne purtăm morţii cu noi?