A doua evadare in lumea Demiurgului rau:

Suntem predestinati in cine sa credem si in cine sa nu credem(ca si cum ceva din afara noastra ne determina credintele). Nu avem putere asupra deciziilor noastre, astfel ca putem sa cinstim sau sa hulim zeul suprem, demiurgul sau demonul inca de la formarea noastra ca persoane, avand certitudinea credintei intr-un anume Ceva fara sa stim de ce o avem. E ca si cum te trezesti intr-un loc si nu stii cauza faptului pentru care te afli in acel loc(daca ar fi sa ofer un exemplu cat se poate de banal).
Cioran spune ca demonul este reprezentantul demiurgului. As avea anumite retineri fata de aceasta afirmatie(de ce atribuim o ierarhie care se aplica numai in cazul societatii unei oranduiri "heruvimice"?). Demonul este, in ciuda infricosatorului nume cu care a fost inzestrat, un simplu "functionar", cel care da seama de munca de jos(si aici, spune Cioran, istoria este munca de jos-oarecum peiorativ).
Ce s-ar intampla in absenta demiurgului(sau ce anume demonstreaza necesitatea existentei sale)? Daca n-ar exista demiurgul, n-am mai avea prin urmare nevoie sa invocam pe nimeni pentru rezolvarea problemelor noastre, prin urmare ne-am situa la inaltimea incercarilor care ne sunt servite. Oare nu este absurda aceasta ipoteza? In absenta unor incercari care sa ne revendice potentialul pe care-l detinem, ar mai exista evolutia? Nu, pentru ca am fi de la inceputul inceputului perfecti. Pusi in fata incercarilor, deci a mediocritatii care se afla in noi, care ne caracterizeaza in acele momente de neputinta, suntem nevoiti sa ne agatam de El, sa-l imploram, sa-i cerem neaparat sustinerea. Demiurgul este "autorul carentelor noastre", este scuza pentru ce n-am putut sa fim. Pentru ca datorita lui suntem imperfecti, il ingreunam cu toata nesansa noastra, cu toate nerealizarile noastre. Demiurgul este responsabil pentru acest univers ratat. Chiar daca stim ca totul este irecuperabil si nu mai avem nici o sansa de a ne implini, necunoscand originea universului ratat, totusi inlaturam dorinta de a o cunoaste prin adoptarea indiferentei, obisnuindu-ne sa traim insolubilul si ignorand orice posibilitate de intemeiere a sperantelor. Deoarece punctul de plecare al actiunilor noastre eronate il constituie dorinta demiurgului, suntem eliberati si de regretele pe care le-am fi putut exprima fata de o neimplinire sau alta.
Defectele noastre, cusururile cele mai apasatoare, ar trebui, spune Cioran, sa le regasim in divinitate. De ce? Pentru ca ne-am simti purificati la gandul ca mai exista cineva, aflat deasupra noastra intr-o eventuala ierarhie valorica, susceptibil de a-i fi proiectate vicii, susceptibil de a decadea la fel ca noi. Sentimentul ca superiorul tau sufera la fel de mult ca si tine, ca decade, ca are defecte, ca este "la fel de om ca si tine", este eliberator.
Dumnezeul cel rau este util, pentru ca proiectarea asupra sa a atributelor negative ne-ar conduce la o purificare. Asupra cui ne-am mai putea defula? De ce sunt nerecunoscute meritele noastre? Sau, mai bine zis, a cui este vina pentru aceasta nedreptate? A oamenilor? Probabil este datorata actului Creatiunii, afirma Cioran, trimitand cauza nedreptatii la cea cauza prima a tuturor lucrurilor. Cu cat mai departe de noi plasam sursa miseliei noastre, cu atat suntem mai fericiti ca avem aceasta capacitate de a alunga originea miseliei in planuri indepartate.
Dumnezeul propriu-zis nu ne apare in constiinta decat in momentul in care eliminam din noi imaginile lumii(asa cum apare ea, imperfecta), decat atunci cand este postulat spontan, cand este trezit, creat, facandu-ne sa uitam de sarcasmul existent in mod inevitabil in noi."Dumnezeu e idolul ironiei". Cand ironia reapare, dumnezeul propriu-zis isi pierde puterea, pentru ca suntem satuli de obsesiile noastre cu privire la el, pentru ca vrem sa iesim din insistenta cu care il analizam. De ce mai conteaza acest Dumnezeu desfiintat pentru noi? Pentru ca regretam faptul de a nu fi fost noi aceia care l-am omorat primii..
In ce ar consta evitarea dualismului? In acceptarea monismului. Acceptam un singur dumnezeu, a carui istorie s-ar derula in doua etape: in prima este introvertit, "exsanguu", solipsist, fara putinta de a se manifesta: este adormit, obosit de eternitatea sa; in a doua este activ, frenetic, infaptuind greseala dupa greseala
astfel ca fiecare activitate a sa este condamnabila. Aceasta ipoteza este mai putin avantajoasa decat aceea a doi zei total diferiti, pentru ca in acest caz nu cunoastem exact comportamentul zeului(nu cunoastem schimbarile sale, nu ne putem baza pe el, totul este imprevizibil), fata de al doilea caz, in care am avea de a face cu doi zei. Daca cele doua variante nu sunt satisfacatoare, introducem alternativa propusa de unii gnostici, in conformitate cu care zeul a fost tras la sorti dintre ingeri(aceasta presupune hazardul caracteristicilor sale).
Divinitatea nu poate fi asimilata cu o persoana, ar fi jalnic, degradant. Ce demonstreaza acest lucru? Chiar "viata religioasa" de pana in prezent, structurata pe altercatii dintre cei ce asimilau divinitatea unei persoane.
Nu era cu putinta sa se decida care este persoana potrivita sa poarte acest nume, intrucat nici nu se accepta ideea de divinitate ca principiu anonim. Cei care folosesc invective la adresa divinitatii, asa numitii atei, se refera totusi la ceva anume, fapt care ar trebui cel putin sa-i puna pe ganduri.
"Creatorul e absolutul omului exterior". In ce sens? In sensul in care el este perfectiunea exterioara a omului. Omul interior considera ca actul Creatiei este un episod inutil, nefast. Orice experienta religioasa autentica incepe acolo unde se termina domnia demiurgului. Aceasta experienta il neaga, il acuza. Obsesia Creatorului si a lumii create nu poate conduce decat la imposibilitatea de a ne debarasa de ei, iar in final la autodistrugere, la gasirea increatului.
La ce conduce extazul?(al carui obiect este esenta lui dumnezeu) La o forma de apatie mai pura decat aceea a zeului suprem. Prin cufundarea in ceea ce este viu, ne aflam dincolo de orice forma de divinitate. Punctul de sosirre al misticii este acesta, cufundarea in viu, in timp ce punctul de plecare este ruperea fata de divinitate. Unicul mod de stabilire a comunicarii intre creatie si ceea ce este creat ar ramane doar rugile.
Orice are atributiile de parinte, creator, administrator, este supus unor atacuri care il pot face sa sucombe. Ce s-ar fi intamplat daca l-am fi execrat pe Creator? Evident, cursul istoriei ar fi fost altfel, iar traseul evolutiei noastre ar fi decurs in alt sens, pentru ca ne-am fi simtit mult mai liberi umilind Creatorul, ne-am fi usurat povara propriilor neputinte. Biserica a refuzat sa-l incrimineze si sa adopte anumite doctrine care-l condamnau, pornind astfel, spune Cioran, pe calea minciunii si a fatarniciei. In istoria Bisericii sunt mai interesanti dusmanii ei, care au avut nesansa de a fi executati datorita incercarii de a-i salva onoarea lui Dumnezeu tagaduindu-i calitatea de Creator. Da, onoarea lui Dumnezeu nu consta in calitatea falsa de a fi Creator. In orice framantare, oricat de profunda ar fi, exista o cantitate de ludic, de jonglerie. Nu exista pe vremea celor care erau arsi pe rug notiunea de pretext, anume intentia de a-si ascunde agonia in spatele unor acrobatii teologice. Ambiguitatea tinea de faptul daca nu cumva maniheistii si gnosticii nu erau cumva niste "perversi ai puritatii", niste "obsedati ai ororii". Raul exista pentru ei, constituia o realitate in sine, explicatia pentru care vroiau ca raul sa dainuie era ca raul este increat, pentru ca de fapt vroiau in secret ca el sa dainuiasca etern. Cei care il iubeau pe "Tatal" au meditat prea mult la ceea ce ii era opus si au ajuns sa-l cunoasca mai bine decat pe cel pe care intentionau sa-l analizeze. Astfel acestia au inteles esenta lumii, printr-o intamplare, printr-un accident. Biserica a acceptat dogmele lor..este posibil ca ea sa le revendice tezele, dupa ce i-a acuzat de erezie? Biserica ar putea face aceasta, dar numai pronuntand noi anateme si anuland ereziile.