Un simplu peisaj, slab luminat
ferit de privirile trecătorilor ce încă zgomot fac
în fundul aleei pe o bancă în parc
cu multă compasiune îți dau dureri de cap.
Doar noi doi și o lună cu stele
tu și eu, două inimi curate ce cer
dragoste eternă pentru ele.
Minute-ntregi de tăcere greu apasă
tu aștepți, eu aștept dar nimic nu se lasă.
Timizi in încercarea așteptărilor
cuminți dar cu dorința încercărilor
cu frânturi de cuvinte fără sens
ne privim lacom în noapte.
Îmi iau inima-n dinți și m-așez lângă tine aproape.
Inima îmi dă fiori,
tresaltă de parc-ar vrea să sară de mii de ori;
îmi înăbuș strigătul în orice speranță.
Începutul e greu și încerc să-i fac cu greu față.
Pas cu pas mă apropii să cer dragostea curată
de mi-ar fi fost ușor aș mai fi-ncercat odată.
M-aplec peste umărul tău șoptindu-ți încet la ureche și-n susur de șoapte-ți transmit emoții fără pereche.
M-asculți suspinând, strângându-mă la piept aproape
drept înțeles lași mâna s-alunece moale în noapte
iar eu mă pierd în comorile tale ascunse și coapte.
Învăluit în căldura corpului tău, nu mai respir
nu vorbesc, nu mă mișc; las totul să cadă de la
sine cum e firesc, dorind să dureze o veșnicie.
Pierdut cu totul mă las purtat în frenezie.
Daca-r fi să schimb ceva, n-aș schimba nimic
poate doar acest decor nepotrivit
cu o simplă odaie și un pat mai voinic.