Despre plăcerea lecturii
(258)
Simt o mare nevoie de lectură, o aviditate de nepotolit.
Aș devora neîncetat carte după carte…
Oriunde mă pot simți bine dacă sunt lăsat singur cu cât mai multe cărți preferate.
Lectura evadare!
Recunosc că nu am plăcerea recitirii: curiozitatea mă îndeamnă către zone neparcurse încă.
Apoi, talmeș-balmeșul lecturilor mele: nu am nicio o regulă, nici un fir roșu după care să mă ghidez în alegerea cărților pe care îmi propun a le citi.
Ponderea cărților citite o constituie, totuși, literatura nonfictivă.




Despre lume și tristețe
(259)
Capcana părelnicei frumuseți a lumii…
Voioșia continuă înseamnă, zice-se, înțelepciune; în această privință sunt, trebuie să recunosc, un tembel!
Eu nu pot concepe viața ca pe un dar unic, ca un prilej singular de acumulări de experiențe, sentimente, de senzații; în acest neajuns al meu, al felului meu greșit de a vedea și înțelege existența, constă a mea nefericire sufocantă!
Se pare că am fost „croit” ca să-mi trăiesc viața într-o continuă, veșnică tristețe.
Fiindcă finalul oricum e același, am încercat, câteodată, să fiu nepăsător, mimând veselia: nimic mai jalnic!
La drept vorbind, îmi pare mai firesc, mai rațional a te întrista de această viață plină de atâtea dureri, amărăciuni, necazuri, decât să te bucuri, să te înveselești de chinul continuu al acestui trai cu o finalitate lugubră.
Viața, oricât de superbă, de încântătoare ar fi se termină în chip tragic…este, deci, o tragedie…





Despre o toamnă ezitantă
(260)
Insomnie dincolo de miezul nopții.
Mă trezesc la ora două, fără să mai pot adormi apoi.
Citesc…
Afară cerne o ploaie măruntă, tristă, monotonă.
Indecisă toamna bântuie în preajma sufletului meu cu un laitmotiv de foșnet de frunze uscate.
Răpciune… jalnic, întunecat.
Dinspre pădure, cântecul unei cucuvele străpunge noaptea.






Despre relaxare
(261)
Viețuiesc în stațiunea F.
La fiecare sfârșit de săptămână o mulțime de oameni se reped, bulucindu-se cu mașinile, bară la bară, chipurile pentru a se odihni, pentru a se relaxa(?!)
Ajunși aici, aceștia găsesc toate piscinele ticsite, înțesate de oameni: nici măcar un locușor unde să se întindă, unde să își tragă sufletele.
Mă gândesc cu jind la liniștea orașelor părăsite de către toți acești invadatori!
…Și mai că îmi vine să o pornesc în sens invers, către orașele părăsite de către aceștia, pentru a mă putea și eu, în sfârșit, relaxa de nebuneasca îmbulzeală a oamenilor care mi-au cotropit localitatea.



Despre un strigăt
(262)
Nu-l defăimați pe Dumnezeu punându-i în cârcă Iadul!
Acesta, Iadul, dacă există totuși, el este în mintea noastră, fiind chiar mintea în sine.
El e Marele Torționar!
El este satana...



Despre fuga deșartă
(263)
Zadarnice ne sunt marea majoritate a acțiunilor noastre orientate înspre schimbarea cruntei realități!
În fond, scopul acestei vieți nu e veșnica fugă de realitate, ci însăși trăirea ei: cu speranță și încredere.
Vitală ar fi stabilirea unui armistițiu, a unei relații amiabile cu existența.
Renunțarea la lume îmi pare o jignire adusă lui Dumnezeu: cu bune, cu rele lumea aceasta pentru noi a fost creată; ideal ar fi să învățăm să trăim, frumos, nu să fugim de viață, de bucuriile ei, temându-ne veșnic că suntem în păcat.
Adevărat este că a transforma otrava în nectar nu este tocmai ușor: pentru aceasta este nevoie să înveți o minunată artă, anume aceea de a trăi!
Trăind în durere, în suferință perpetuă, în anxietate, în angoasă ne târâm spre liman uitând insă a trăi în bucurie și în iubire.
Omenirea e tristă…
Ajută-ne, Doamne, ca unic scop al nostru Tu să fii; ajută-ne să avem un trai relaxat, purtați să fim în tihnă de curgerea vieții: fără scopuri lumești deșarte, fără egoisme abjecte…spre punctul final!





Despre strălucita deșertăciune: viața ca literatură
(264)
Scriu dintr-o trebuință lăuntrică de oxigenare a sufletului, dintr-o necesitate, de multe ori imperioasă, precum somnul ori iubirea, scriu din dragoste de cuvinte și de limbă românească.
Scriu fiindcă …vorbesc puțin!
Mai scriu fiindcă nu am putut niciodată să spun prin viu grai tot ce gândesc, tot ce doresc, tot ce visez.
Apoi, poate și pentru că scrisul este o activitate extrem de singuratică, sufletul meu atât de dornic de solitudine, adeseori de sihăstrie chiar, în această îndeletnicire se regăsește de minune; prin scris uit, mă vindec de cele multe rele.
Din al meu punct de vedere, existența toată rămâne o afacere falimentară, șubredă pentru toți viețuitorii, destinul nostru sfârșind oricum, inevitabil, în neant.
Întregul nostru trai nu se compune din altceva decât din grozăvii, ciondăneli, banalități care se amestecă între ele în chip halucinant.
Ceea ce e mai întristător pentru mine e că mă simt uzat, zdrobit, inutil.
Am pierdut enorm în viață datorită felului meu de a fi: am fost, si am rămas, un ins tăcut, timid, sensibil, maladiv de melancolic.
Totuși, ca să mai obțin niște simulacre de fericire, pe acest glob de glod, am fost nevoit, de cele mai multe ori, să uzez de adevăruri parțiale, amăgindu-mă cu bună știință cu scopul de a putea merge înainte, pentru a nu-mi pierde cheful de lucru, precum și răbdarea cu semenii mei.
Am făcut, apoi, incursiuni în sfera credinței ortodoxe, bâjbâind vag, insuficient convins de dogmaticele precepte.
Dacă m-aș fi iluminat de credința pe care o râvneam, incapabil și prea nemernic pentru a o atinge, aș fi fost pus în situația de a nu mai tânji la nicio bucurie lumească pe acest pământ, sacrificiul acesta fiindu-mi, probabil, răsplătit cu salvarea sufletului meu atât de frământat, atât de labirintic.
Poate că ar fi meritat să fac strădanii, în acest sens, renunțând la aspecte concrete, palpabile, ale acestei existențe în favoarea unei bunăstări și bucurii într-o altă viață mai tihnită.
Viața este cum este, cu monotonia și banalitățile ei.
Nu am fost fățarnic, nu i-am lingușit pe cei puternici, nici nu am umblat după favoruri…iar acum, iată, trag ponoasele!...
Într-o vreme am dus o viață împrăștiată însă din punct de vedere moral consider că m-am situat în mod onorabil undeva pe la mijloc.
Nu am săvârșit nici fapte mărețe, nici josnice, fiind precum majoritatea muritorilor.
Iată, trecură decenii bune peste al meu creștet!…
Dacă m-ați întreba despre viață, despre lume, v-aș spune, fără ezitare, că lumea e frumoasă, dar, vai, oamenii sunt răi, perfizi, egoiști.
Sincer, mă doare că trebuie să emit un astfel de verdict, însă aceasta îmi este convingerea fermă.
Obosit, stresat cum nu se poate mai rău, oscilez între entuziasmul debordant…tot mai rar…și luciditatea rece.
Bietu-mi suflet cât mi-e de pustiu în plinătatea lui!…
De la înălțimea anilor la care m-am cocoțat am ajuns să neg progresul tehnic, slăvindu-l pe cel spiritual.
În dragoste, sarea și piperul acestei vieți, au început să îmi placă preliminariile: semn că…s-a ivit pe culme toamna!
Un ciudat imbold mă împinge să aștern pe hârtie simțăminte, trăiri ale acestei vieți, cu amestecul ei de ridicol și entuziasm, de prea multă vulgaritate și tristețe, minciună și hoție, de banalitate și mister.
Mă revoltă și mă întristează absurditatea condiției umane- dar cui îi pasă de …burzuiala mea în această peșteră năpădită de haite de monștri!
Orice năzuință a omului, fie ea cât de măreață, țintind spre țeluri nobile, înalte, este mai devreme, ori mai târziu, sortită pieirii.
Și atunci?…
Ce forță, ce energie uriașă este pusă în funcțiune pentru a putea să trecem peste prăpastia care separă visul de realitate?
Împresurat am fost, și sunt, de oameni sumbri și melancolici, felul acestora lăsându-mi o amprentă vădită în derularea vieții mele; pe lângă acestea, în mod evident, în genele mele gâlgâie melancolia…
Am experimentat, în virtutea deceniilor trăite, și viața de cuplu, constatând că pe acest tărâm esențiale rămân dragostea, atracția sexuală, faptul de a fi un singur trup, restul, mie cel puțin, îmi pare a fi nesigur și anost.
Am, de multe ori, reale porniri de a mă retrage, de bunăvoie, din lume; de fiecare dată însă zeci de pricini, de confort, de reflexe dobândite în virtutea unui anume stil de viață, mă determină să-mi alung din suflet această tânjire, acest imbold de sihastru.
În deznădejdea mea, intensă și persistentă, am totuși explozii bruște de dorinți:de a construi, de a-mi scrie sufletul, de a fi iubit de o femeie frumoasă, blândă și inteligentă.
Eh!...
Cât despre sensul vieții...mă uit la vântul care bate, la ploaia care cade, la soarele care apune, la petalele de cireș care poposesc în iarba cea fragedă, cotropită de păpădii în floare.
De mai bine de o duzină de ani, viata mea a căpătat un aspect mult prea crispat, apăsător.
Soarta îmi este îngreunată de un temperament de o excesivă neegalitate: când introvertit, când extravertit, ba sunt vesel...tot mai rar, ba sunt trist, uneori sunt comunicativ, alteori ursuz, sunt și blând, dar și aspru, mă mulțumesc cu nimic, dar nemulțumit fiind, totdeauna, de toate...
Aici de o abstinență de pustnic, aici lacom de plăcerile vieții; fug de oameni, apoi îi caut, nepăsător, câteodată, altă dată iritabil ca o fată nervoasă....
Fac eforturi uriașe, în fața repetatelor vicisitudini, încercând să îmi păstrez liniștea interioară, amăgindu-mă în fel și chip, fără a mă putea lăuda cu vreo reușită salutară.
Mă tulbură veselia, tupeul, vulgaritatea, siguranța unora dintre semenii mei cărora soarta le surâde, pe moment, și care încă nu au fost loviți încă de mana, de virusul cel trist al zădărniciei.
...Viața îmi pare din ce mai complicată: înaintează, imperturbabilă, cine știe încotro!
Oamenii devin din ce în ce mai greu de înțeles, rămânând tot mai mult înafara vieții vii, reale, adevărate, preferând, de la mic la mare, himerele virtuale.
În fața avalanșei de bizarerii, nedreptăți, hoții, lichelismele și minciuni, devin tot mai închis și mai iritabil.
Nu sunt prietenul nimănui...și nimeni nu îmi este prieten!
Coclit în nefericirile mele, mă tem de marile bucurii, dar și de durerile nemăsurate.
Pierdut-am enorm din cauza simplității și sincerității mele, dar ce mai contează...
În clipele mele de disperare am purces, de repetate ori, la întâlnirea cu Dumnezeu, dar...ce spațiu imens, de neparcurs, se întinde între mine și El!
Și, iată, de prea multele-mi îngrijorări am început să-mi pierd elanul, vitalitatea( sunt oare bolnav de îngrijorare?)
Știu, ar trebui să fiu vesel, să nu mai privesc viața atât de complicat pentru că, în realitate, ea este mult mai simplă, aceasta trebuind a fi trăită și nu disecată!
Merită, oare, această viață, despre care consider că știu atât de puțin, totuși, merită ea atâtea gânduri chinuitoare care să-mi macine sufletul în chip atât de neîndurător.
Îl caut pe Dumnezeu, dar neavând harul cuvenit, simt că în ale mele strădanii îl profanez prin încercarea mea de a-l aprecia cu măsura inteligenței mele comune.
Cu toate acestea, îl caut!...




Despre grota din stânca Șurii
(265)
Urc, singur, pe versantul păduros, abrupt, al văii Ciobanilor, până la stânca Șurii.
Sub stâncă, la aproximativ cincizeci de metri, pârâul de munte își rostogolește impetuos năvalnica-i apă.
Cobor în caverna de sub piciorul stâncii...
Cine știe câte secole or fi trebuit ploilor, vânturilor, gerurilor, apoi căldurilor toride ca să făurească acest ascunziș atât de potrivit pentru jivinele pădurii, ori chiar pentru un om râvnitor de liniște și de reculegere!
...Stau în acest bârlog de mai bine de o oră: doar eu, cu mine însumi, încercând a mă rupe de problemele, de realitățile vieții zilnice.
Afară ninge mărunt și rar printre bătrânii fagi despuiați de veșmântul de frunze; zgomotul apei grăbite a se întâlni cu șesul, răzbate până aici ca un șuier.
Într-un astfel de loc, rupt de lume, însă în inima naturii, simt că apropierea-mi de Dumnezeu mi-ar fi mult înlesnită!
Dar frigul pătrunzător mă scoate din ascunziș, împingându-mă să-mi continui urcușul...




Despre aportul puterii eoliene
(266)
...Suflă un vânt puternic: profit de ocazie și mă scuip în față!




Despre ceea ce caut
(267)
Sufăr de singurătate, dar o caut.




Despre un gest
(268)
În drum, cu mașina lui M.N., spre locul de vânătoare de mistreți din Ilieni.
Trecând prin fața bisericii ortodoxe din localitate, posesorul mașinii, la volan fiind, schițează, timid, semnul crucii undeva jos, în zona...pelviană.




Despre cum se văd ei
(269)
Oare cum se vede o vrabie, o albină, un câine...o floare?
...Dar un măgar?!
Cu o floare mai poți vorbi...ea întotdeauna îți va răspunde zâmbind, arătându-și grațiile.
Dar cu un măgar?!




Despre oameni și păsări
(270)
Doamne, corbul zboară iar omul se târăște pe pământ?
Iar dacă se întâmplă să coboare din tării, văzut-ați cum pășește el, corbul?
Vă spun eu: calcă țanțoș, legănându-se când pe un picior când pe altul, purtându-și capul înainte și îndărăt.
Sus, în înalturi, zboară drept, planează lin.
Pe când omul...


Despre neatașare
(271)
Dominat sunt de dorințe trupești și de tânjirea după vane agoniseli materiale.
Instinctiv caut a nu mă atașa de nimic; și totuși...
Sunt trecut bine dincolo de întristare pentru tot ceea ce mi se întâmplă, pentru tot ceea ce ni se întâmplă.



Despre o noua eră
(272)
Trăim, iată, o nouă epocă: cea a silicoanelor și a termopanelor, a flacoanelor din plastic...a minciunilor sfruntate.
La tot pasul întâlnești zgomote și ritmuri neliniștitoare, mocirle și capcane...



Despre aniversare
(273)
Aniversarea: sărbătoarea care ne aduce mai aproape de moarte.
Cu toate astea, cu cât fast celebrăm evenimentul!



Despre humus
(274)
În activitatea silvică locală mă consideram și eu o parte din... humusul acestei colectivități: nu un falnic stejar, nici molid de rezonanță, nici chiar... paltin creț, ci doar humus brut, atât.
Dar nici măcar acesta nu sunt!
Și asta o spun nu cu smerenie, ci mândria ferfenițită...


Despre pădurea ca un lac
(275)
De opt zile umblu la marcări de arbori în doborâturile produse de vânt în pădurile molid de pe Niraje.
Stau, și umblu, pe trunchiuri de arbori ziulica toată; cobor pe pământ doar seara, pășind prudent și atunci, ca și cum aș călca pe tulpini de molid culcate.
...Privită de la distanță suprafața de pădure calamitată pare a fi un straniu lac verde înclinat, cu apele învolburate încremenite.

Despre o zână și un pădurar
(276)
Un pădurar se întâlni într-o zi, în drumul său prin pădure, cu zâna cea bună; aceasta îi spune:
- Fiindcă ne-am întâlnit, îți voi îndeplini două dorințe...
- De ce nu trei, Zână bună, că doar așa se obișnuiește...?
- Bine, fie... care sunt următoarele două?


Despre lecturile mele
(277)
Lecturile mele din păcate nu au fost îndrumate, nu au avut un anume discernământ.
Au prevalat, întotdeauna, curiozitatea, nevoia de lirism, scrierile cu tematică introspectivă, existențială.
Încet, dar sigur, am devenit un introvertit în prag de autism, rupându-mă treptat de realitatea imediată, preferând o lume imaginară în locul realității dure, stresante, plină de perfidii.


Despre niște... zvonuri
(278)
...Umblă vorba cum că cei care așteaptă compensații după moarte, pentru modul în care și-au trăit viața, nu se sinucid; și, cică, niciodată aceia cărora ursita le-a trecut de mai multe ori săvârșirea prin față.
Înclinat sunt să cred ca fiind adevărate aceste afirmații.


Despre anumite zbateri
(279)
Trăiesc într-o mare neliniște interioară, sufletească...
Dau din colț în colț căutându-mi tihna și un dram de bucurie - nu le aflu...


Despre atașament
(280)
Sursa mai tuturor nemulțumirilor noastre este atașamentul; ori, fiindcă în viață mai toate sunt schimbătoare și trecătoare, legându-ne de tot ce e mai pieritor, ne creăm cu mâinile noastre suferințe și chinuri.
Ce bine ar fi să pot înțelege că tot zbuciumul atașării, al agățării de toate cele pieritoare, este o zadarnică trudă.
Prin urmare, să renunț la orice formă de a mă lega, de ceva ori de cineva, de lucruri ori de ființe!
Nelegându-mă de cele pieritoare, sufletul se dilată pătrunzând în noi dimensiuni.
Prin neatașare, de nimeni și de nimic, nedând preț pe material, pe agoniseli, coborând la maxim exigențele traiului cotidian, parcă până și trecerea în lumea de dincolo devine mai simplă, mai lejeră.
Ceea ce ar merita efortul ar fi manifestarea continuă a bunătății, a compasiunii.
Dar...




Despre omul-dorință
(281)
Materialul din care suntem plămădiți se numește dorință.
Dorim lumina, fericirea, înțelepciunea, distracția, împlinirea, pacea sufletească, bunăstarea și multă, multă plăcere...


Despre o industrie
(282)
„Lucrez”, de câțiva ani buni, în industria producătoare a propriei mele nefericiri.
Bine ar fi să pot falimenta această producție!...
Materia brută a acestei întreprinderi provine din îmbibarea, până la saturație, a propriului meu suflet cu ranchiune de tot soiul, cu resentimente corosive.
Prea sătul de această producție, monotonă și nocivă, mă gândesc să sistez primirea materiei prime.
Nu ar trebui să las ca ura să-mi cotropească inima, și nici grijile să îmi cotropească mintea.
Ar trebui(va trebui!) să adopt un stil de viață simplu, să mă aștept la puțin și să dăruiesc mult: poate chiar și iubire...
Îmi este teamă că rădăcinile nefericirii mele, ale tristeții mele, sunt mult prea adânci, așa încât orice strădanie este în van.



Despre lacrimi...
(283)
Un om plânge ...
În lacrimile izvorâte din adâncul ființei sale îndurerate găsești cea mai înaltă și mai curată fericire.




Despre o ciudățenie
(284)
Deși suntem „trimiși” pentru a ne iubi unii pe alții și pentru a ne ajuta, noi ne iubim doar pe noi înșine, păsându-ne prea puțin de semeni.



Despre nevoia de refugiu
(285)
Tehnica lumii moderne cucerește, însă obosește .
Omul simte nevoia retragerii în singurătate, în peșteri, în pustii, în căutarea liniștii și a rugătorilor sihaștrii.




Despre amintiri
(286)
Amintirile mă copleșesc, năvălind din ungherele memoriei.
Ce e cu trecutul acesta?
De ce mă mișcă uneori până la lacrimi vremurile apuse în hăul deceniilor? Mai ales perioada de la începutul copilăriei mele...rememorarea acestor vremuri mă emoționează, mă răvășesc.

Pentru tot ce ai fost, copilărie, te iubesc!
Te iubesc cu livada bunicilor, primăvara plină de pomi în floare, vara cotropită de umbre adânci, răcoritoare, ale pomilor cu roade verzi; aici am savurat pentru a întâia oară, îmbrățișat de ierburile și de florile livezii, dulceața slovei scrise ...iubesc apa cristalină a Târnavei în care ne bălăceam și pescuiam zile întregi ale acelor veri de altădată.
Apoi, nu te pot uita, copilărie, pentru toamnele tale bogate în nuci, pere, prune, mure, în struguri și în gutuie înecăcioase, dar dumnezeiesc de aromate, apoi pentru iernile tale de basm, cu dealurile potopite de zăpezi și de zarva copiilor fericiți, zburând pe sănii ori pe schiuri- liberi de povara gândurilor de mai apoi...
Te iubesc, copilăria mea!



Despre dureri și dezamăgiri
(287)
Să asiști, să trăiești ...moartea părinților tăi și să-i înmormântezi este, cred, prea mult pentru un suflet de om!
Viața mă asfixiază de durere, de pesimism, de nefericire.
Înaintarea în vârstă îmi produce neliniști, insă și o oarecare resemnare...
Remarc, în stările mele sufletești, prea multă melancolie, nostalgie, frică, angoasă, invidie, disperare, aversiune-în schimb, dau dovadă de extrem de puțină afecțiune, de o infimă seninătate...păcat!
Puțina lumină, pe care o mai aveam în suflet, s-a spulberat, e spulberată, risipită definitiv oare?