Unde ești
din care rugă
rug
nebun
să te adun
florile să nu mi mai plângă
îngeri
jumuliți
pe drum...

Primăvara în păsări
țipă
printre pomii
înecați
de a apelor risipă
și mistreții-s speriați
îmblînziși
de atâta spaimă
au în ochi lacrimi
de atlanți...

Dezolantă
mult înaltă
marea mea
cândva albastră
fără milă se azvârle
peste țătmul plâns de ploi
și-ntre mlaștini
bălți și mare
drumul
mi-e adânc noroi...

Știu că nu mă crezi, și totuși îți spun că n-am văzut marea niciodată "umflată" astfel peste țărm... nu e vorba de val, ci de cu totul altceva... pe undeva în sălbăticia de la Vadu, în drum spre Gura Portiței... marea pare a se afla mai înaltă ca țătmul, oricum a înghițit mult din țărm..dar e un fenomen ciudat... eram obișnuită să aeunc cu scoici în mare aflandu-mă oarecum deasupra... de pasti, marea părea a fi țărmul... și mi-e teamă, și nu vreau să explic eu ce va să însemne asta... oricum suntem în anul Lunii, și luna guvernează toate apele...