M-a întrebat într-un mod care ei i se părea probabil firesc:
— Ce cauți aici?
Ce-aș fi putut să-i răspund, că număr stele...?
— Număr stele... zisei și chiar începui să mă simt parcă un intrus venit să-i deranjeze liniștea parfumată a parcului ei, a lumii ei.
— Tu ce cauți aici? îi zisei, aflându-mă totodată în imposibilitatea de a mai rosti altceva.
— Număr stele...
— ...și câte ai numărat până acum?
— ...multe... le-am pierdut șirul când ai venit tu.
— Scuză-mă... dacă vrei te ajut să le numeri iar...
— Nu știu dacă poți.
— Cum să nu pot? Oricine poate număra stele... măcar stele.
— De ce "măcar" stele?
— Pentru că sunt unele chestii pe care nu le poți număra.
— Cum ar fi...?
— ...stelele, răspunsei ca o continuare a propoziției ei.
— Nu cred ca are sens ceea ce spui.
— Sunt multe lucruri în viață care nu au sens.
— Cum ar fi...?
— ...stelele. Ce sens au stelele? Numărul lor e infinit. Tot ce e infinit nu are sens....
— Ce teorie... spuse și lumina obscură a parcului dezvălui un surâs fermecător. Mă simții intimidat.
— Deci mă ajuți?
— ...să ce...?
— Să număr stelele... așa ai zis, că mă ajuți. Din cauza ta le-am pierdut șirul...
— Da, ai dreptate. Te ajut, e vina mea...