Mă bate de mult gândul spovedaniei, mi s-a părut și mi se pare în continuare aiurea să mă povestesc cuiva atâta timp cât nu mă povestesc mie până la capăt... Nu sunt sinceră față de mine, uneori îmi dosesc sentimentele, bune sau rele, prin cotloanele sufletului... Stau de taină cu Dumnezeu de fiecare dată când trec prin fața unei biserici, unei întâmplări deosebite... sau printre fel și fel de gânduri...îmi imaginez că există, uneori chiar îmi doresc să existe și la încrâncenările pe care mi le oferă viața îmi vine chiar să iau văzduhul și să-l modelez să-l conturez cu lut și să-i spun: Gata ești aici Dumnezeule, fă dreptate în toate cele strâmbate din naștere sau în cele ce se strâmbă al naibii de urât zi de zi... mă port de parcă aș fi sigură că Dumnezeu există, că e cu ochii pe mine, chiar dacă, recunosc știința mă pune adesea în încurcătură... sunt atâtea care există și nu se văd...nu se aud... creierul meu are și el niște limite, senzorii mei la fel... trebuie să-mi iau inima în dinți și să încep a mă povesti... nu azi, poate mâine, azi nu mi-e dor de mine cea adevărată...