Ana Blandiana și arma liricii anti-totalitare
- Note de lectură –

Răsfoiesc bogata antologie apărută în 1996, „În dimineața de după moarte”.
Recitsc, pe alocuri cu o altă, sporită, plăcere și cu altă privire, retrospectivă, unificatoare, poemele culese din volumele apărute în intervalul 1966-1990. De la debutul editorial al poetei, până la ieșirea din tunelul totalitar, prin revoluția din 1989.
Știam că mare parte din poezia Anei Blandiana este lirică dominată de neastâmpărul gândului dăruit altuia/altora, gândul scăldat in generozități și purități devastatoare de cuvinte. Poeta proclamă, se proclamă. Declară, se declară. Sfidează răul și ticăloșia cu o fermecătoare candoare.
Recitind, o găsesc tot vie, foarte vie. Și o cred, și mă las contaminat de febra liricii ei, pentru că scrie nu cu cerneală ci cu cuvinte încinse de pasiune.
Ana Blandiana nu se mulțumește cu micile bucurii, cu măruntele împăcări sau percepții. Pe această poetă nu senzațiile o frig, ci ideile trăite incandescent/ingenuu. Iat-o în Elegie de dimineață :
“Pentru voi am nins toată noaptea deasupra orașului/…/Ca să mă-ntorc ningând printre voi./ Orice fulg, l-am gândit, cântărit, încercat,/ Modelat, lustruit cu privirea/ Și acum cad de somn și de oboseală am febră.”
Asta e poezia Anei Blandiana, o lirică a febrei. Poate e felul ei de a protesta/ supraviețui. Aceasta este acea poetă pe care o știm de când eram cu toții tineri, fermecați și înamorați de ea. Eram, împreună cu ea, tineri și frumoși, iar ea fiindu-ne fermecătoarea care, nelăsându-ne să ne abandonăm coșmarului, ne avertiza:
“Or să vină uriașe ninsori după noi,/ Și nu veți avea destulă cenușă,/ Și copiii de mici învăța-vor să ningă,/ Și o să-acopere albul slaba voastră tăgadă,/ Și intra-va pământul în rotirea de stele/ Ca un astru arzând de zăpadă.”
Poeta, cu arma ei lirică, a implicării ardente în lume, are aerul de a face rânduială în lume și în ea însăși. Uneori cu joaca ei gravă, cu grozăvirea și grozăveala ei cuceritoare. Dimensiunea etic profetică, cu unda ei de ludic, nu scade căldura și vibrația lirică a poeziei Anei Blandiana, dimpotrivă, le dă o intensitate sporită.
Uneori se strecoară în bolboroseala luminoasă a Pithiei, câte o adiere de prevestire întunecată. În “Vulcanii”, de pildă:
“Va fi o vârstă a pământului în care/ Și carnea pietrelor se va usaca și va muri/...../.Și cerul o să fie aproape de ciment.// Va fi o spaimă-n lucruri diavolească,/ Sub gheața miliardelor de ani/ Și ultimele ierburi or să crească/ În gurile răciților vulcani.”
Cu un interes special și o atenție aparte percepem azi piesele selectate din volumul “Arhitectura Valurilor”. Este lirică protestatară scrisă în anii cei mai crunți ai demenței totalitare a “geniului Carpaților”.
În “Baladă”, reia motivul din Meșterul Manole, și - având acelaș prenume, - se substituie ei și exploatează metaforic această ambiguitate existențială, în stilul ei propriu, prilej pentru a denunța demolările ceaușiste :
“N-am altă Ană, / Mă zidesc pe mine, dar cine-mi poate spune că-i destul,/ Când zidul nu se surpă de la sine,/ Ci-mpins de-o toană/ De buldozer somnambul/ Înaintând de-a valma prin coșmar.”
Pentru a încheia mărturisindu-și slăbiciunea:
“N-am altă Ană/ Și pe mine chiar/ Din ce în ce mai rar/ Mă am.”
Obsedată de destinul general al oamenilor, nu se închide în carapacea micilor sale percepții și îngrijorări/fioruri lirice, simte și visează “global”:
“M-ai obseda, oare, și dacă-ai fi/ Fericit ?/ Dac-ai fi fost în stare/ Să asuprești, să cucerești, să semeni ură?/ O,Doamne al Istoriei, dezleagă-i/ Viitorul cu asupra de măsură!”
O gramatică ucisă prin minciună ajunge – în viziunea poetei - să afecteze până și materia lemnului în care strabat sau zac cuvinte, idei. E un fel de panverbalism al lumii, potrivit căreia, stricarea limbii, lignificarea ei duce la stricarea minții și a lumii însăși. Este aici , încifrată, pentru a înșela cenzura, esența logocrației totalitare cu arma ei sinistră, limba de lemn:
“De ce să jignim lemnul/ Numind cu făptura lui dulce/ Această hecatombă/ De vorbe ucise/ Și lăsate să putrezească/ În creierul nostru, / Acest vax museum al sintaxei /Și morfologiei/ În care adevăruri împăiate / Sunt așezate în poziție de drepți/ Și făcute să umble ( un pas înainte, doi înapoi)?” Sunt versuri care ar merita să figureze la loc de cinste, într-o antologie universală a literaturii rezistenței anti-totalitare.
Poeta se vede pe sine împărțitoare a dreptății. Se întreabă :
“Dacă în mâna mea ar fi/ Sabia de foc ,/ Aș apropia-o de marginea uscată a lumii,/ De zdrențele ei de hârtii și de frunze/ Ușor inflamabile,/ Gata să prindă sămânța incendiului ?”
Această remarcabilă poetă este poate singura voce lirică ce a dat expresie cu o asemenea forță protestatară dramei trăite de populația României în anii de beznă ai ceaușismului: “Ceva (N-am destulă putere/ Să spun cineva)/ Va pune totuși cândva capăt/ Coșmarului ce pare nesfârșit./ Vom încerca atunci / Să înțelegem/ Cum am căzut în somn/ Cât am dormit/ Și cum am fost în stare/ Să visăm Atât de monstruoase forme.”
Apelând la pilda lui Horia,Cloșca și Crișan, poeta cheamă direct la răscoală. Motivul incendiului pedepsitor punitiv și purificator revine, aici, ca un lait-motiv: “Ardeți satele, strigă Crișan,/ Ardeți satele care nu se ridică,/ Faceți-le holde mănoase de foc/ Să rodească neascultarea prin vreme,/ Să se stârpească ultimul sâmbur de frică,/ Înălțați biserici de flăcări în loc/ Și cântați în ele blesteme.”
Câteodată, dimensiunea reflexivă/denunțătoare se împletește cu propria ei dramă a timpului și a vârstei. În minunata poezie “Prin neființă” , obiectul reflexiei este propria ei ființă în drum spre neființă, într-un decor aproape bucolic, zoo-floral, de vis: “Purtând în loc de coarne crengi cu flori,/ Turma de cerbi trecea prin amintire/ Și ochiul meu, care acum o vede, / Nu se formase încă s-o admire;/ Deci fără martori, ca un gând, treceau/ Atât de lin că nu clinteau vreun ram/ Și nu sfârșeau de-a trece-n timp ce eu/ Căzând din vârstă-n vârstă îi priveam.”
Singura consolare în disparare pare a fi gândul că devenirea universală aglutinează durerile și tot ce încape în simțirea omenească, într-o universală entropie: “Fiecare secundă-n cădere/ Erodează puțin suferința.” Ideea este exprimată cu o simplitate biblic-metaforică-aforistică, așa cum face adeseori.
Asta este spusa, răs-spusa și trăita tresărire a gândului despre o zadarnică devenire spre pieire, neant. Tema timpului trăit, a zădărniciei, venită parcă direct din Ecleziastul, apare cu o pregnantă simplitate în poemul “Molecula de calciu”: “Într-un mileniu, în două,/ Stânca va fi nisip,/ Fierul verigilor pulbere,/ Oasele mele, molecule de calciu,/ Risipite în apă,/ Suferința nimic.”
După cum se poate observa, poemul e dezbrăcat de haina somptuoasă a belșugului metaforic. Poeta nu se dedă ,de fapt, aproape niciodată, la ospățuri metaforice. Energia ei stă în forța asociațiilor de imagini și intensitatea lirică a trăirii gândurilor. Metaforarul Anei Blandiana este câteeodată aproape ascetic. Destul însă ca să aibă putere de vrajă și să cucerească. Producându-ne o dublă încântare, afectivă și intelectuală. Se înrudește prin aceasta cu alți doi mari poeți români, Ion Barbu și Nichita Stănescu. Ea adăugând însă, ceea ce îi este propriu, patetismul etic existențial în regim de urgență, ajungând până la durere.
Chiar și atunci când eseistica etică este aproape nudă, lirica nu e despuiată de tragism. Reflexivitate pură, lirică devenită aforistică netă, rămânând totuși lirică:
“Maibinele și mairăul/ Nu există./ Ele sunt doar fantasme,/ Visuri fără măsură /Ale binelui și ale răului,/ Promisniuni/ Menite să amâne clipa / Înspăimântătoare/ În care am putea descoper/ Că nici binele, nici răul / Nu există,/ Că sunt numai fantasme..”
S-ar putea alege/culege numeroase versuri ținând de o lirică reflexivă exprimată aforistic. Ar rezulta un admirabil, în bogăție, florilegiu aforistic.
Printre furii și exasperări, poeta se întreabă dacă ar fi în stare să lovească:
“Aripa îmi sângerează/ Și se despică/ Între răzbunare/ Și alibi: / Nu mi-e frică,/ Dar mi/ Se pare/ Mai mare/ Umilința de-a lovi.”
Parte din această fierbinte operă poetică ar putea alcătui un veritabil jurnal liric, poate unic în literatura română din anii de trăiri în urgențe etice, printre coșmare și culpe:
“Un infern fără diavoli/ De cine ar fi putut fi inventat/ Dacă nu de cei ce se chinuie-n el ?” Întrebarea are în conotație, o tragică învinuire și auto-învinuire.
Poezia Anei Blandiana este contrariul a ceea ce se cheamă “artă pură”, gratuitate estetică. E de găsit , în versurile ei, mereu, o “impuritate” de o admirabilă noblețe a căutării sensurilor și a soluțiilor morale pentru lume.
Uneori e justițiară, “la vedere”. În “Martorii”, rigorismul ei etic merge până la capăt: “ Mai vinovați decât cei priviți Sunt doar cei ce privesc, Martorul care nu împiedică crima, Atent s-o descrie, Scuzându-se: ”
De multe ori, adresa anti-totalitară, referința la Ceaușești, sunt perfect transparente : “Vinovați nu pot să fie / Doar unul, doar doi sau doar trei, Când armate de martori privesc/ Și așteaptă să se sfârșească,/ De bătrânețe să moară călăul,/ Și victima , a doua oară, de uitare, /Să se sfârșească de la sine răul/ Cum se sfârșește pur și simplu un tunel…”
Forța verbului poetic al Anei Blandiana pare să fie unic în condamnarea comunismului dinlăuntrul lui, din miez de beznă, în timp real, când încă nu se vedea lumina de la capătul tunelului . Poetă militantă în sensul cel mai nobil și mai adevărat al cuvântului.
Asta e poate, partea cea mai rezistentă a operei lirice a poetei: O eseistică pură, generoasă și înaltă, impurificând dramatic și asumat cu fior, fiecare vers. Lirica rămânând pură după ce a trecut prin baia de patetism reflexiv.E mereu prezent gândul împărtășirii, al com-pasiunii și al culpabilității: “Pentru că sunt în stare să-nțeleg , /De tot ce-nțeleg sunt vinovată.”
În acest volum născut în noaptea totalitară, găsești și piese lirice în care umbra dezamăgirii, a decepționismului, a disperării ajunge la asemenea cote încât întunecă total orizontul. Iar universul concentraționar apare în intreaga lui nuditate terifiantă:
“Viermi călători, înaripați, pe roate, Viermi cărora li s-a repartizat Un cimitir mai nou Și mai modern, Valuri de viermi, Cadavre vechi mutate, În mai ambigua eternitate A unui secularizat infern.” E de mirare că forța denunțătoare a acestor versuri nu a fost remarcată de autoritățile ceaușiste și au trecut. Sau poate e literatură de sertar ?
Chiar și acolo unde pare să fie lirică filozofic-meditativă, se strecoară, abia disimulate, săgețile chemării la revoltă:
“Când totul se năruie/ Și-apoi se dizolvă/ Într-un toxic amestec/ De ieri și de mâine/…./ Universul ucis/ Va mai crește o dată, / Când zeu-mpărțit/ Între pietre egal/ Se va strânge-ntr-o baricadă.”
Poezie a refuzului, lirică a urgențelor, scrisul acestei remarcabile poete nu-și îngăduie, aproape niciodată, să viseze senin cenestezic, liric senzorial. Gândul se împlântă mereu cu ascuțișul lui de luciditate neîmpăcată. E o lucidă visătoare, de nelecuit, drama înțelegerii și a neînțelegerii ajungând la ea până la tragism. E o structură vitală mușcând din viață cu o foame nepotolită, luptându-se cu rigorile impuse de o reflexivitate temătoare și sceptică.Toate acestea laolaltă ne permit să vorbim de un “fenomen Ana Blandiana”. Un original, bogat, incitant și fermecător univers liric. O poezie care nu ne permite să ne abandonăm reveriilor contemplative. O poezie a stării vigile și a responsabilității, a neîmpăcării. Dar și a visării de paradisuri imposibile.