Rănesc și fac rău altora pentru că nu știu să aleg ceea ce mă face fericită. Chiar dacă aleg nu mă mulțumește, vreau să schimb și mai ales critic... poate pentru că nu știu să iubesc. Nu a avut cine să mă învețe! Deși e ceva natural, cineva spunea că este ca și foamea, adică o simți, dar dacă treci peste momentul critic, te obișnuiești fără ea. Cred că așa este și în viața mea. Accept ceea ce mă mulțumește, uitând să caut ceea ce mă face fericită.
Sunt o fire ciudată, rece, inflexibilă pe moment din încăpățânare și foarte influențabilă. Nu știu ce vreau, dar știu că vreau, nu știu ce pot să fac, dar știu că pot face ceva, nu știu ce reprezint pentru cei din jur, dar știu că sunt cineva. Nu am standarde, nu am țeluri. Trăiesc doar ca să trăiesc.
Sufăr și-i fac și pe ceilalți să sufere, deși regret. Dau vina pe gene și-mi reprim sentimentul în care am fost mizerabil de dură cu cei din jur. Nu mă recunosc și-mi spun că mă trag dintr-un părinte căruia i-a plăcut cruzimea și care nu a știut să prețuiască ce a avut. Cine este de vină? El, că mi-a dat naștere sau eu, că nu am știut să aleg ce a fost bun din viață?...
Mă ascund după explicații trecute, fără a încerca să devin puternică prin recunoașterea adevărului. Tot ce fac este pentru moment, absolut totul își pierde farmecul în timp. Mă simt mereu nemulțumită, dar nu știu ce aș putea face pentru a fi altfel.


Îmi pare rău pentru ceea ce sunt, regret că sunt așa! Dă-mi Doamne putere să mă schimb și să știu ce vreau de la mine și de la viață. Auzi-mă și mă binecuvintează! Amin