agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2684 .



Ghidul orb
personale [ ]
(111)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Salvamaria ]

2008-11-20  |     | 



Duminica asta a trecut ca un câine care-și așteaptă stăpânul, afară, pe scările de la ieșirea din gară. Plecase stăpânul, demuuuult! Nici nu mai știe de când. Să nu se mai întoarcă(?)!... Un tren intră grăbit în gară. Oamenii se grăbesc și ei spre casă. Câinele se retrage după ușa batantă, să nu-l lovească vreunul cu piciorul. Nu, El nu-i printre ei, și iar tăcerea se așterne rece. Trenul părăsește gara. Câinele își coboară capul și coada și-și reia locul în fața ușii care nu mai bate. Se aude doar pustiul peronelor, ca un vânt ce-aduce secetă. Ninge... ninge... ca în poveste, încât și câinele ajunge să spere. În fața gării, copiii au făcut un om de zăpadă, cu aripi și o cutie de tinichea pe cap, în loc de oală... În noaptea asta, va dormi lângă un om alb și rece, să-i țină de cald și colinde...

(un bulgăre de zăpadă mă trezește: ia câinele acela dintre picioarele trecătorilor, din gara aceea, și du-l acasă... dar să nu uiți să-mi povestești, și despre gară, și despre drumul spre casă... )

Ajung în stație. Cineva, în spatele meu, mă întreabă: coborâți? În glas, căldură și zâmbet, în limba toamnei ce-a trecut o iarnă și va mai trece una. Vocea-mi este atât de cunoscută! În stație nu e nimeni. Eu, după tine mă uit mereu! În seara asta nu te văd. Inima începe să bată cât două, în contratimp… o bătaie continuă... Mă dau la o parte, să fac loc celor care vor să coboare. Oamenii sunt grăbiți. Îi privesc. Nu cunosc pe nimeni. Nu se poate! Măcar unul trebuie să poarte o mască! Începe să-mi fie frică... nimeni nu urcă. Autobuzul se golește. Rămân singură cu șoferul și cu... îi zic, tremurând si rugându-l, să nu mai oprească în nicio stație, să mă ducă la capăt.

În aceeași stație în care, seară de seară, m-aștepți cu nerăbdare și îndoială, cobor din autobuzul pictat cu reclame. În aceeași stație este și intersecția mare, plină de lumea grăbită care urcă sau coboară. Unii merg mai departe, alții rămân și așteaptă, o așteptare mereu grăbită… Autobuzul mă ia de la gura tunelului, seară de seară, să mă lase aproape... mergem amândoi spre casă. Nu știu de unde acest obicei. Ora e mereu aceea care toarce depărtare din fire de dor, și ar trebui să te găsesc dormind. Dar mi-amintesc ce mi-ai zis odată, foarte demult: în dimineața în care nu ne vom mai trezi îmbrățișați și supuși de șoapte, visul din visul nostru va pleca să-și înstrăineze cerul înstelat de fericirea zborului planat........ și că există rugăciune pentru orice gând ne străbate...

Mă uit în sus, și e liniște de la reclama cerului împânzit de porumbei voiajori în cuiburi de stele. Nu mai cunosc povestea, dar recunosc vocea: coborati? El e, cel care-mi aduce așteptarea aproape. Câinele, culcat la piciorele lui, mă recunoaște și, c-un lătrat, mă acoperă cu cântec… stăpânul îmi zâmbește complice...

- Acesta e un autobuz cu traseul fără capete. Lumea nu știe... e și prea grăbită… El a înțeles că veniți de departe… mirosiți a deșert, și departele tot nu se mai termină… Avem noroc, intrăm pe undă verde... (își mângâie câinele pe cap): e orb... m-a găsit într-o seară la ieșirea din tunel. A urcat și nu mai coboară decât pentru mine. Oamenii, mirați, spun că a așteptat o iarnă întreagă la intrarea într-o gară de provincie, și că pe-atunci a orbit. E ghidul meu bun... imediat ce o masca pune piciorul pe scara, latră, iar cântecul nu se mai aude… mereu, portretul e dincolo de aparențe... aici începe, dacă vreți mai departe, continuăm.

- Nu v-a povestit nimeni că l-ar fi văzut într-o toamnă, sub un stejar, ghid unei tinere pietre? Si acum parcă-l văd cum a plecat cu teamă când m-a văzut… sau doar m-a simțit. Să mă fi schimbat de-atunci!?

- Nu vă mai puneți întrebări, mirările vin singure… o problemă de rezolvat e un mister de trăit! Tot vorbind, fără grabă, a apărut și unda verde...

- Cum îl cheamă?
...............................






20 noembrie 2008


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!