Mă uit cu talpa bocancilor la șine
și te simt cum treci peste ele.
Gheața nu te sperie, iar tu, sari
din vagon pe iarba uscată de ger,
care mi-a acoperit bocancii înghețați
de mirare că încă poți să mă sorbi
în lumea ta ,plină de bilete grăbite,
ce te duc prin viață și dincolo de apus.
Peronul ne așteaptă să fugim fără încetare,
ca doi nebuni pierduți în zarva Bucureștiului.
Și, puțin dezorientați, ne cântăm uimirea în
cele patru acorduri pe care le știm dintotdeauna,
fără teama că suntem hilari pentru ei, ce își
spun trăirile în mii de acorduri.
Așa că plecăm, cum am știut să o facem mereu și
ne asezăm liniștiți în fața parcului,
neliniștit de lumina difuza ce se aruncă peste
copacii și băncile care zâmbesc amăgitor.
Ca niște creduli,ne punem pe aleea ce
ne privește întrebătoare,știind ca ea e călcata în picioare
de ei.Niciodată nu e asemenea unei bănci
care a fost mângâiată de atingerea unei mâini delicate...
Simțim că am stat prea mult.Poate e de vină mirosul de cafea
de la cafeneaua din colț,care tocmai s-a deschis.
Plecăm acolo și ne pierdem, până când, bocancii,
enervați de neatenția noastră, ne duc spre barul
unde am promis că vom "visa la spații verzi" cu ei.
Din nou ne luam avânt spre aventura în care muzica lor
ne invită.O pernă cade peste noi... nu știam
că pernele se prind ca să visăm mai verde...
Dar nu-i nimic.Poate frigul, la care nelipsit revenim, ne
face să tânjim după vara care e plină de atât de mult verde...
Acum ce urmeaza?o alergare haotică spre gara de unde am plecat.
În ultimul moment ajungem la trenul mult dorit, care râde de
noi, doi buimaci ce se întorc în orașul plin de buruieni, la șina pe
care încercăm sa ne ținem echilibrul, dar cădem, iar gara surâde
știind că încă mai sunt copii pierduți între două lumi confuze...