agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-26 | |
Moto:
Cine nu citește, degeaba trăiește! Cine nu citează, degeaba citește! Să te ridici deasupra oricărui obstacol Cuibul, în care locuiau împreună mai păstra din urmele unei relații anterioare. Apartamentul era nou dar mai existau lucruri din vechea locuință și din vechea relație, pe care tânăra nu le putea agrea. Atunci, în tinerețe, credea că dragostea este veșnică, dar după șase ani pierduți a descoperit că uneori fericirea poate fi doar o vorbă…Clara, a schimbat cât a putut din cele două camere, dar mai avea multe de suportat până ce totul din jurul ei să fie cald și primitor. Pervazurile geamurilor erau pline de ghivece cu flori. Iubea mult florile și chiar se refugiase în creșterea lor. Într-o ramă de culoarea șampaniei, decolorată de vreme, dar îngrijit păstrată,stătea fotografia unei fetițe de șase ani, în prima ei zi de școală. O ținea de după mijloc o femeie simplă, dar al cărei surâs de mândrie nu putea fi trecut cu vederea. Era imaginea Clarei care nu se schimbase prea mult. De mică pe fața ei se vedea că are necazuri mai mari decât ea. Clarei nu îi prea plăceau fotografiile, unele îi dădeau impresia că au imortalizat persoana în cel mai nepotrivit moment. Pe aceasta o accepta pentru că era chipul mamei acolo. Mobila din sufragerie era nouă, fusese aleasă de ea și dădea încăperii importanță și căldură, exact ce îi trebuia ei în noua viață. Când Tom a pășit prima oară în acea locuință a fost plăcut impresionat, de liniștea lucrurilor puse la locul lor, de peștișorul din bol dar și de pisica descendentă a unei familii foarte nobile și foarte vechi, din Bali. De la prima vedere a înțeles că pisicuța Beti exploata la maxim sentimentele stăpânei sale, dar asta s-a întâmplat până să vină Tom în viața lor. Și lui îi plăceau pisicile, dar pe primul loc pentru el erau câinii. Dragoste cu vină În tinerețe se ocupase de aducerea și creșterea unor rase de câini, încă necunoscute în orașul lor. Acum această îndeletnicire era de domeniul trecutului, dar pasiunea lui pentru câini era de actualitate. După ce Tom a cunoscut-o pe Clara, într-o zi a invitat-o acasă la el, ca să îi prezinte cei doi câini pe care îi avea: un ciobănesc german și un ciobănesc alsacian, de care era foarte mândru și care păzeau cu strășnicie teritoriul curții și pe stăpânul lor. Clara i-a privit cu admirație. - Tom ai doi câini foarte frumoși, cred că ești foarte bine păzit și foarte invidiat de restul iubitorilor de câini! - Am vândut foarte mulți în oraș, acum nu mai sunt singurul care am asemenea rase, dar sunt mândru că eu am adus primul. Sunt foarte deștepți și foarte atașați de stăpân. Sunt câinii mei preferați!... - Aceasta înseamnă că îmi vor purta pică, deoarece acum trebuie să te împartă cu mine, spuse Clara râzând, dar fiind atât de deștepți, precum spui, vor simți că te iubesc și că îi plac și pe ei. Atunci, Tom, nemaiîncăpându-și în piele, de bucurie, a vrut să-i demonstreze Clarei și de ce sunt în stare. A prins o pisică pe care a aruncat-o spre ei. - Pe ea, strigă Tom!... Câinii s-au repezit cu putere înainte. Lanțul s-a întins iar unul dintre ei...a sărit mai mult decât s-a așteptat Tom. A vrut să-i arate cât de fioroși pot deveni, numai că, alsacianul a prins pisica…și dorința lui Tom de a o impresiona pe Clara, s-a transformat într-o dramă. Nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea pisicii, aceasta a fost sfâșiată sub ochii îngroziți ai celor doi. Tom știind cât iubește Clara pisicile, a înțeles că îi va fi foarte greu să îl ierte... - Și mie îmi pare la fel de rău. Nu asta a fost intenția mea!... - Nu este vorba despre asta... - Nu înțeleg!.. - Tom, ideea care ți-a putut trece prin cap, nu pot să o accept!... - Da, am greșit, dar orice ai spune gândul nu mi-a fost rău!... - Gândul, dar fapta?... - Fapta mea este gravă, e adevărat, dar trebuie să obțin iertarea ta! Tom își frământa degetele a neputință și se gândea cum să facă să dreagă lucrurile. - Nu vreau să ne certăm dar trebuie să discutăm, este necesar, poate asta îți schimbă concluzia!... - Nu îmi schimbă nimic!, spuse Clara cu ochii plini de lacrimi. Vreau să mă așez, simt că voi leșina... - Clara, iubita mea, te rog să mă ierți...Ce pot face ca să mă ierți? - Nimic!... Tom plecă spre poartă dar rămase în mijlocul aleii și crezu că, după memorabila gafă, este obligat să facă conversație. - Niciodată nu am ținut minte dacă poarta aceasta este închisă prin zăvoare puse pe dinafară sau pe dinăuntru? - Tom mă enervează și mai tare dorința ta de a schimba vorba!... Atunci, el se întoarse lângă ea și întinse mâna să o mângâie, moment în care Clara își ridică capul și întâlni ochii lui blânzi și vinovați. Susținându-i privirea el o ridică și se strânseră în brațe, amândoi mulțumindu-i lui Dumnezeu, că a creat dragostea . Vorbele lui au fost fapte Fulgii de zăpadă păreau stele căzute din cer. Nu adia nici un pic de vânt, iar ninsoarea se așeza peste tot. Clara risca să se transforme într-un om de zăpadă. Tom îi șterse cu delicatețe neaua așezată pe față și îi mângâie obrazul fin. - Este exact ca în copilărie, când nu avea cine să îmi facă un om de zăpadă...și atunci, eram propriul meu om de zăpadă. - Niciodată nu va mai fi ca în copilărie. Nu vrei să lași trecutul în urmă? - Ba da, dar este foarte greu!... - Clara, sunt omul care te lasă să-ți pui trecutul în spânzurătoare dar de cum rămâi singură te repezi să-l scapi din laț. Sunt alături de tine, te iubesc și vreau să te ajut să scapi de fantome. - Este prea mult noroi în sufletul meu, nu pot păși fără să mă împotmolesc. Trebuie să ai răbdare... Atunci îi veni în minte că Tom și-ar putea pierde răbdarea. Încă nu îl cunoștea foarte bine, dar știa că face parte dintr-o familie mai puțin sentimentală, chiar rece și se temea să nu fie ca ei, iar vorbele lui să nu fie decât vorbe. Evenimentele acționau rapid în succesiunea lor asupra creierului Clarei și sfârșeau prin ai zdruncina rațiunea. Nimic din ce îi spunea el nu o făcea să adulmece primejdia dar, în ultimul timp, simțea că îi fuge pământul de sub picioare când Tom aducea vorba de fantomele trecutului ei. De multe ori Clara asculta crivățul suflând, în loc să doarmă. Niciodată nu avea un somn profund și nopți întregi se chinuia să găsească argumentele necesare care să o facă să creadă în Tom. - Câteodată se cască un gol în inima mea și nu știu cu ce să îl umplu, iar teama îmi țiuie în urechi ca o alarmă! - Iubita mea, dragostea este punctul suplimentar care va umple sufletul tău! - Destul de simplu….spuse Clara, obsedată de ideile ei. S-au cunoscut în împrejurări care nu îl prea avantajau pe Tom. Familia din care provenea era amănuntul acela care ai fi vrut să rămână necunoscut...dar nu a fost așa și Clara nu prea reușea să separe lucrurile. Îi era teamă să nu fie și Tom ca ei, mai ales că prima impresie a fost din sânul familiei…vroia să nu fie copleșită de prima impresie, dar ceva îi spunea că de data aceasta degeaba dorea altfel. Clara l-a plăcut pe Tom când acesta i-a fost prezentat Dar atât! Avea mintea ocupată cu multe probleme în după-amiaza aceea și nu a dat importanță tânărului, de care își amintea doar că era drăguț. Pentru Tom a fost cu totul altceva. De cum a dat cu ochii de ea și i-a fost prezentată,nu și-a mai putut-o scoate din minte. A fost, cum spunea el, dragoste la prima vedere! A doua zi, când Clara a aflat că el dorea să o întâlnească a rămas uimită. S-a gândit profund la ziua anterioară și a încercat să găsească o scânteie de care să se poată lega, dar nimic. Tânărul, era un brunet frumos, dar nu emana puterea și eleganța pe care o dorea ea de la un potențial partener, cam asta își aducea aminte și de vreo scânteie nici vorbă...Și totuși întâlnirea a avut loc. - Douăzeci și mai bine de ore, am stat cu gândul numai la tine, spuse Tom timid. - Te pricepi la spart gheață?...îl întrebă Clara uimită de graba cu care acest tânăr venise să o caute. - Nu înțeleg, întrebarea nu cred că se referă la proba practică, dacă ar fi așa nu mă tem?!... - Ai dreptate, vroiam să îți spun de la început care este starea sufletului meu și după aceea...mai vorbim!... - Voi lua gheața din sufletul tău, o voi topi cu dragostea mea și cu ea voi stinge focul ce mi-ai aprins în inimă, apoi vor fi doar stropi de liniște și fericire!... - Aaa!,...deci suntem ca zorile și amurgul, ne asemănăm într-o asemănare deosebită!... - Nu îți cer, decât să mă lași să încerc, sper că nu este prea mult!?... S-au studiat reciproc,iar Clara, a găsit multă copilărie în acest băiat care era cu doi ani mai mic decât ea. Era frumos, avea ochii căprui cu niște sprâncene negre și frumos arcuite, era mai înalt decât ea și atletic construit, deci fizic nu avea ce să nu îi placă, dar parcă îi lipsea ceva...A fost foarte reticentă la început chiar a vrut să evite această relație,dar felul lui Tom, acea bunătate dezinteresată și generozitatea senină, a cucerit-o până la urmă. Dacă ce-i spunea el era adevărat, înseamnăcă se întâmpla o magie, iar Clara de asta avea nevoie. Peste oraș se lăsa seara iar cei doi se plimbau îmbrățișați. - Te iubesc tare mult și aș vrea ca darul tău, pentru mine, de sărbătorile acestea și la cele care vor urma, să fie liniștea sufletului tău, spuse Tom. Toată lumea părea topită de frumusețile peisajului de iarnă, doar Clara se topea după vorbele lui Tom. - Crezi că Dumnezeu s-a transformat din bărbat în femeie? Tom zâmbi plin de dragoste, știa la ce se referă iubita lui... - Da, cred că așa s-a întâmplat, iar eu am de ce să îi mulțumesc!... Miracolul s-a produs... Clara clipea din ochi căci se temea să nu piardă magia momentului. Dacă acolo sus cineva s-a întors cu fața spre ea, atunci viața i se va schimba în bine. Erau mulți ani de când își dorea să trăiască asemenea sentimente. Orașul, adormit de mai multă vreme se cufundase într-o liniște adâncă. Se auzea numai murmurul mării. - În fiecare etapă a drumului nostru împreună, vor exista momente nesigure din partea mea, spuse Clara, dar iubirea va fi cea care va învinge... trebuie! - Clara, mi-a sunat ceasul a căsătorie, tu ce gânduri ai? Întrebarea a fost așa de directă încât și ea a răspuns la fel: - Mie nu mi-a sunat ceasul și nu vreau acum să scoți o exclamație de durere. Tom, trebuie să treacă mult timp până eu voi mai avea curajul unei asemenea schimbări. Erau primele sărbători de iarnă care le petreceau amândoi. De șase luni erau ca și căsătoriți, pentru că stăteau împreună de când s-au cunoscut. Când Clara îl mai trimetea acasă la el, Tom o strângea în brațe, o săruta cu multă patimă și îi spunea : - Iubito aici mă simt acasă și nu voi mai pleca niciodată! Clara nu știa ce să mai creadă și chiar dacă uneori avea nevoie de singurătate știa că nu îl acceptă lângă ea doar ca să îi facă lui o plăcere. A mai avut o relație, care a însemnat un șoc pentru ea și o dezamăgire atât de mare nu lăsase loc dorinței de căsătorie. Nu vorbea niciodată de acea relație și Tom o înțelegea că îi era greu să își amintească și nu insista cu întrebări. El spera să o ajute să uite tot ce a fost rău și să îl poată iubi atât de mult încât să își dorească și ea căsătoria. Deseori spunea râzând că sunt căsătoriți din clipa când s-au cunoscut, și cam așa era, chiar dacă nu oficializaseră momentul, iar Clarei îi plăcea să spună că nu se mai căsătorește niciodată. Aveau o relație frumoasă ce se statornicea încetul cu încetul și crease între ei o intimitate la care Clara contribuia cu mari eforturi. Se certau și se împăcau de câte ori era nevoie și asta spărgea monotonia relației. Idila lor nu avea umbre actuale, doar cele din trecutul Clarei și înafară de reticența familiei lui Tom, nimic nu le stingherea viața. Încrederea în Crăciun - Crezi că iarna geruiește brazii și le amplifică mirosul de cetină, ori așa sunt parfumați tot timpul?.. - Nu draga mea, brazii tot timpul miros frumos, doar că unii dintre noi îi mirosim numai o dată pe an. Clara rămase puțin tristă, fără să vrea, Tom a făcut-o să se gândească la anii din urmă...când nu știa cum miroase bradul nici măcar o dată pe an. Cei din vitrine nu miroseau... Sărbătorile de Paște nu aduceau Clarei tristețe, un ou roșu se găsea tot timpul în fiecare casă, dar Crăciunul era cu totul altceva. De ajun au avut cel mai frumos brad, înalt, împodobit cu daruri, beteală și globulețe, parcă era din povești! A fost primul an din viața Clarei când nimic nu i s-a mai părut banal. Clopotele bisericii sunau altfel!... Clara și-a plimbat privirea străvezie peste geamurile împodobite cu luminițe și decorațiuni. Nu avusese în viața ei așa ceva și poate erau un pic cam multe, dar Tom a lăsat-o să pună câte dorește ea, numai să fie fericită! Era un început plin de făgăduințe. Pentru prima dată a gustat bucuria sărbătorilor și a uitat, că la ceilalți așa era mereu. Acum, alături de Tom a înțeles; Crăciunul nu era doar sărbătoarea celor care erau răi tot anul și acum aveau ocazia să fie iertați, așa cum credea în copilărie. Cu ani în urmă când frigul străpungea tălpile cizmulițelor și îi înghețau picioarele, nimeni nu îi răspundea când întreba de ce nu are pom de Crăciun, de ce trebuie să se sature doar cu mirosul de cozonac iar alții aveau de toate?... Cu furculița ridicată, cu o bucată de friptură înfiptă în ea, Clara spuse: - Sărbători fericite, iubitule!... Tom s-a ridicat de la masă și i-a umplut Clarei paharul cu șampanie. S-a întors, l-a luat și pe al lui și închinându-l în semn de noroc a spus: - Până acum pământul se învârtea în jurul soarelui, acum, sunt atât de fericit încât cred că se învârte în jurul nostru!... - Tom ești centru universului meu și nimic nu poate să tulbure fericirea aceasta! Șampania gustată îi alungă toate presimțirile negre.. - Sper că nu, a spus Tom, apoi i-a luat mâinile, i le-a sărutat, după care s-a lăsat pe taburet și a întins o mână spre bluza ei. I-a descheiat primul nasture, apoi a atins-o cu buzele pe gât. Clara s-a apropiat de el și a simțit mirosul acela puternic de fericire. Mireasma din parfumul ei plutea delicat în aer iar boarea lui zbura către ea. Stimulată de o dorință neașteptată Clara a început să-l adulmece... - Și tu miroși frumos!...îi spuse Tom. - Da, este mult mai frumos să miroși a fericire decât a frig. Mă bucur că mi-am schimbat parfumul!... Ritmul inimii ei s-a accelerat și amintindu-și câte gânduri și cât timp a irosit, s-a dăruit, acelui moment de dragoste. Apoi s-au sărutat sub vâsc...și amândoi și-au jurat să nu lase niciodată pe tot parcursul vieții lor împreună,efervescența șampaniei din pahar să se stingă.... Mustrări zadarnice Timpul petrecut împreună trecea frumos dar repede. Erau fericiți și plini de speranțe. Fiecare chip luminează lumea, dar bucuria Clarei îi făcea fericiti pe toți din jurul lor. Tom vroia să o vadă tot timpul râzând, dar iubita lui avea multe momente când era tristă sau se simțea rău. Iarna frigul o întrista și o făcea să fie bolnăvicioasă. O dureau foarte tare genunchii și capul. Primăvara, Clara era fericită. Mintea ei nu asimila anotimpul florilor, cum îl numea ea, cu nimic rău. Iubea să vadă pomii plini de flori și frunze, grădinițele înflorite și toate vietățile fericite. Și-ar fi dorit să locuiască la o casă pe pământ, să simtă toate frumusețile, din curtea ei, dar când i-a propus iubitului ei acesta nu a fost de acord. El venea de la curte și a fost încântat să locuiască la apartament. Nu s-a gândit Tom că mai târziu, peste ani, o să regrete decizia luată. Se plimbau mult primăvara și Clara era robită de entuziasmul ei pentru natură. Îl târa pe Tom pe toate străzile să admire grădinițele din curțile oamenilor și prin toate parcurile să vadă pomii de când înmuguresc până la frunză. Îi plăcea să asculte foșnetul frunzelor... - Iubitule tu te-ai întrebat vreodată ce vorbesc frunzele între ele? Tom o privea fericit dar nu știa ce să îi răspundă...asta era diferența dintre ei, el nu auzea foșnetul frunzelor ca pe niște șoapte…Clara, vroia să știe dacă primăvara vine dimineața ori noaptea, dacă soarele stă la taclale cu luna sau dacă stelele care cad, răsar pe undeva ca flori, ori ca fete, unde este marginea nopții și uite așa fără multe răspunsuri, venea vara, anotimpul preferat al lui Tom. Pașii îi duceau înspre plaja însorită. Tom adora tot ce însemna o zi de vară: plimbări, fotbal, lenevitul pe terase la o bere, dar statul pe plaje și băile în mare erau pentru el adevărate cadouri. Pentru Clara lucrurile stăteau altfel, ea ura marea și făcea eforturi lăudabile, de dragul lui Tom... - Crezi că ai putea să mă înveți să înot, ai fi un profesor răbdător cu mine?... - Depinde !... - Depinde de cine, de mine sau de tine?... - Ar fi un efort din partea mea și nu știu dacă vei putea să achiți prețul, pe care îl cer eu...glumi Tom, mângâind-o pe trupul gol până la slip. - Prețul se mai negociază tinere, nu asta este problema!... Clara se încordă toată, iar Tom știa că nu datorită mângâiatului….. îi cunoștea foarte bine trauma care a ținut-o departe de mare până să o cunoască. Când avea cam trei anișori Clara a mers la plajă cu fratele ei Stefaniel și cu cele două surori: Genya și Merien.... Tot timpul avea în minte boala de care suferă de atunci...când marea i-a îmbolnăvit sufletul luându-i pe sora ei Merien. Niciodată nu a putut să ierte marea și tot timpul s-a ținut departe de ea. Tom se gândea cum ar putea să o ajute...Clara spera că venirea unor norișori pe cer le-ar grăbi momentul plecării... - Am să merg să fac o baie, vii cu mine?... o întrebă Tom, în timp ce o trăgea de pe prosop. - Tom știu că eu eram prea mică și nu am putut să-mi salvez sora, dar tu ești puternic și sunt sigură că nu ai lăsa să mi se întâmple nimic rău, așa că am să vin. Au mers de mână până la mal, iar acolo Tom i-a dat drumul știind că hotărârea este a ei. S-a aruncat în apă și a început să înoate spre larg. Clara tremura, îngrozită de mulțimea de bărbații care o priveau pentru că-și expusese sânii în fața lor și de gândul, că dacă ar fi îndrăznit să intre în apă ar fi dispărut și ea, pentru totdeauna. Tom s-a oprit deodată din demonstrația spectaculoasă de înot și i-a făcut cu mâna, chemând-o spre el. Era paralizată de frica trecutului dar mai erau și sentimentele actuale...Lupta se dădea între trecut și prezent și Clara știa că trebuie să uite fantomele, așa îi spusese Tom... - Vă urmărește cineva domnișoară? Clara se clătină dezechilibrată. - Vă este rău?...o întrebă iar femeia care încă o privea îngrijorată. - Nu, nu, se bâlbâi Clara, mă uitam după cineva!... Femeia a observat pe fața fetei o spaimă ce nu putea fi provocată decât de un fapt foarte grav și a vrut să o ajute, dar văzând că domnișoara a trecut de la spaimă la un zâmbet…exersat,...de amabilitate, apoi zâmbetul s-a arătat plin de amărăciune, ca să nu o vadă și cu lacrimi în ochi, doamna s-a întors și a plecat, dar Tom care a văzut incidentul a venit imediat la mal să vadă despre ce este vorba. - S-a întâmplat ceva?... Te-a abordat cam brusc doamna aceea, ce vroia?.. - Fii liniștit dragule, femeia pierduse pe cineva...i-a răspuns Clara înecându-se cu lacrimile pe care nu vroia să i le vadă Tom. Acum trebuia să își aducă aminte că disperarea omului nu are margine?.Chiar acum?.... Știa că Tom nu a crezut povestea cu femeia, dar trebuia să își găsească echilibrul fizic și psihic și să continue lupta. Nu mai căuta efecte dramatice, cum făcea cu ani în urmă când venea vorba de mare, dar avea o infirmitate sufletească ce nu îi dădea voie să își schimbe atitudinea. Gândul Clarei era o mașină defectă, blocată pe sentimente greu de depășit. Până la urmă va reuși. Chiar dacă nu a iubit marea și nu o iubea nici acum, Clara și-a promis că nu îi va rămâne necunoscută. Tom o înțelegea și nu forța situațiile care ar fi putut să devină neplăcute. De regulă bărbații refuză să aibă milă de rănile ce frământă inimile femeilor, dar nu era cazul lui Tom. Niciodată și nimic nu este prea târziu Legănată noaptea, de mângâierile lui Tom și amețită de vuietul îndepărtat al valurilor, Clara, avea timp să ia de la capăt, pentru a nu știu câta oară, povestea vieții ei. Uneori, îndurerată, alteori tristă, dar mereu nedumerită, Clara nu înțelegea de ce a trebuit să se nască într-o familie cu probleme și de ce au urmat douăzeci și șase de ani, unul mai greu decât celălalt. Simțea că tot răul de până atunci, a ucis în ea, instinctul de femeie.Acum, venise timpul să stea în fața bărbatului care îi cerea mâna și nu știa ce hotărâre să ia. Îi arunca lui Tom fărâmituri, din libertatea ei și când se considera prea vulnerabilă se izola de bună voie de el. Geamul era dantelat de razele lunii, iar Tom a întins mâna spre Clara. - Sunt aici draga mea, spune-mi, ce te neliniștește? - Am citit în sufletul meu toată noaptea și în amestecătura de necazuri, tabloul copilăriei este cel mai trist. Iar despre restul vieții... - Iubito, acum o luăm împreună de la început. - Am luat-o de multe ori de la început!.. - Da, dar nu cu mine!... - Când am stins lumina și ne-am culcat m-am simțit incapabil să suport gândul că nu vrei să-mi acorzi nici o șansă. Neliniștea mea este o victorie a izolării tale. Îmi este teamă de ziua de mâine chiar dacă o aștept să vină. - Nu pot să fiu altfel. Am crescut în frig și teamă, fără tată, uneori fără mamă, de multe ori stârneam mila celorlalți, iar de cele mai multe ori mă culcam plângând și mă rugam să nu mă mai trezesc pentru că știam că celor morți nu le este nici frig, nici foame. Acum tu vrei să înfrunt totul dintr-o dată. Lasă-mi timp Tom ... - Știi iubito, acum ar trebui să nu te mai gândești la trecut, te rog reflectă la ce îți place sau nu, din ceea ce trăiești acum. - Adică, ce mă întrebi, dacă îmi place de tine? - Și asta...i-a răspuns Tom, mulțumit că a putut schimba firul discuției înspre ceva mai puțin dureros pentru Clara. - Și mai ce?... - Ce nu îți place la mine?... - Păi...să vedem...să începem cu ce nu îmi place: în primul rând, costumul cel negru!.. - Dar te pricepi să schimbi vorba!... - Ca și tine dealtfel!...tu ești cel care a făcut-o primul. - Bine, m-ai prins, recunosc, am vrut să te înveselesc puțin...dar măcar spune-mi ce îți place la mine...te rog?!... - Ba deloc! O să te simți bine și apoi o să trebuiască să mă simt învinsă, că ai schimbat subiectul. Nici chiar tu, omul aflat în admirația mea, nu poți proceda așa, știi că mă supăr când schimbi vorba. - Cred că tu nu înțelegi, că de asta ai nevoie!... - Nicidecum, ce am eu nevoie acum, sunt mângâierile tale!.. - Am vrut să schimb subiectul, cu unul mai vesel, dar am ajuns să primesc reproșuri, spuse Tom, zâmbind și trăgând-o în brațele lui. Avea nevoie să fie mângâiată….. Atingerea lui a fost blândă de parcă dezmierda un copil necăjit. Dar ea tocmai asta vroia să uite că a fost un copil necăjit. Avea atâta nevoie de dragoste...doar asta îi făcea bine, iar alinarea trebuia să vină de la Tom. Experiență nedorită Când i-a ridicat capul să o sărute, Tom a rămas cu mâna pe bărbia ei. Avea senzația că a simțit niște pliuri care l-au surprins și l-au făcut să întrebe: - Ce ai pățit aici Clara?... Clara l-a privit cu tristețe și primul impuls a fost să se retragă din fața lui dar apoi și-a spus: Ce vrei în fond, nu poți să nu-ți mai amintești nimic?!..Sunt multe care nu te lasă!...și fără să vrea gândul i-a fugit la acea după-amiază de septembrie... Sora șefă credea că a terminat operațiile pe ziua aceea. Apariția precipitată a brancardierilor au făcut-o să înțeleagă că nu a anticipat corect. - Pacienta adusă, a suferit un accident de circulație, a spus doctorul chirurg. - O ducem la sala de operație ?... - De urgență, a strigat doctorul! O fetiță de paisprezece ani, zăcea pe masa de inox, inconștientă, cu fața scrijelită toată, de criblura pe care o măturase câțiva metri, cu bărbia despicată, ca gâtul unui animal tăiat și cu zona pelviană zdrobită… După o oră, scoțându-și masca de pe figură, chirurgul a spus: - Se va vindeca!... Fusese o zi deosebit de proastă pentru acea copilă, dar doctorul avea încredere. - Să fie curățată zilnic pe față, cu mare atenție, schimbate pansamentele, iar cu bunăvoința lui Dumnezeu și cu tinerețea ei,i se va reface pielea. Ațele le scoatem peste două săptămâni iar zona pelviană rămâne să se vindece singură. - Sunt sfărâmate părțile genitale de suprafață, dar se vor reface. . - Tinerețea își va spune cuvântul și acolo, spuse asistenta, dar nu la modul plăcut. Dacă rămâne cu modificări, când își începe viața sexuală, va avea o traumă psihică. - Trebuie susținută psihic, repaus total, iar gura, va dura ceva timp până să poată fi deschisă, a spus chirurgul și a ieșit din salon. Nu era nimeni lângă ea să rețină indicațiile chirurgului...Când a început să își revină nu a îndrăznit să deschidă ochii. Cu greu își aducea aminte ce se întâmplase. Fără să vrea, auzea comentarii în jurul ei ... - Va rămâne un monstru, nu mai are pic de piele pe față! Clara s-a tulburat. Oare despre cine vorbeau?...Încă într-o amorțeală dureroasă, Clara a vrut să deschidă ochii și abia atunci s-a lovit de realitatea îngrozitoare : era pansată toată, tot capul, cu față cu tot, avea mâinile bandajate și nu se putea mișca, o durea totul. A simțit un mare gol în suflet, gândindu-se că putea fi vorba despre ea…. Să rămână un monstru?...Dar de ce, ce s-a întâmplat?....A încercat să își ducă o mână la față, să se pipăie, dar nu a reușit și asta a demoralizat-o complet, dacă mai era loc… În mintea copilei a început reconstituirea… se chinuia să își amintească ce s-a întâmplat….A plecat cu un coleg...dar cum?,…că parcă nu erau pe jos...O durea și gândul din cap, care nu vroia să fie clar, dar nu renunța. Nu era nimeni din familie cu ea, oare de ce era la spital singură, plină de bandaje și de dureri? Parcă era ceva cu o mașină...nu, ea nu a fost cu nici o mașină...și totuși… niște oameni, o mașină...acestea erau imaginile ce îi defilau acum prin cap. Nimic nu avea sens și Clara, creștină-ortodoxă de religie, se ruga la bunul Dumnezeu, care i-a dat numai încercări grele, să îi spună acum de ce a mai lovit-o…ce a mai avut cu ea, un copil de paisprezece ani?.... și cu o grămadă de frământări fără răspuns…Clara a adormit… Nu a mai avut timp să se gândească la familia ei, ce reacție va avea...sau cum se vor purta cu ea.?!...Injecțiile își făcuseră efectul, iar când s-a trezit, mintea îi era mai limpede și durerile mai mari. Își aducea aminte că a plecat cu un coleg, pe bicicleta acestuia. Mergeau la un supermarket să își cumpere echipament sportiv. Într-o intersecție, o mașină a ferit doi bețivani, a intrat pe contrasens și ei au fost izbiți într-un gard. Prima a căzut Clara, peste ea bicicleta, iar deasupra lor, colegul ei. Clara a căzut cu fața în jos, iar asfaltul i-a luat toată pielea de pe față și bărbia ei a fost despicată de bordura în care s-a izbit. Șaua de la bicicletă i-a zdrobit picioarele și zona genitală. Dar colegul ei?...Oare ce se întâmplase cu el, Dumnezeule?!...se gândi Clara, ce ai avut cu noi?... O anumită ușurare a cuprins-o când doctorul a băgat capul pe ușă și înainte de plecare i-a spus : - După două-trei ore poți pleca acasă, ne vedem peste două săptămâni. Să ai încredere în mine, te vei face bine!... Când a ajuns acasă a stârnit întâi nervii și disperarea părinților și apoi a fost loc și de un pic de milă...Prima dată au înghețat ca la o surpriză de halloween apoi s-au osândit la nefericire și într-un final, cu un nod în gât mama ei a spus: - Doamne, Dumnezeule, fă ceva cu noi, nu mai am putere să îndur...ce o să se întâmple cu tine dacă rămâi mutilată, ce ne facem?... Clara, rămase nemișcată și izbită de o atitudine oarecum așteptată, își privea mama cum se încăpățâna să își spună toate gândurile; continua să îi vorbească fiicei sale, lui Dumnezeu, se întreba și își răspundea în locul acestora... Atitudinea aceasta îi răscolea Clarei și ce mai rămăsese prin măruntaiele ei, la locul lor. Încerca să judece, se străduia să înțeleagă și a fost nevoie de un efort ca să își capete luciditatea și să strige: - Era mai simplu dacă muream?! Paloarea de pe fața femei a fost atât de bruscă și de vizibilă încât Clarei i-a venit să își dea singură o palmă. Nici nu mai era în stare să își privească mama în ochi. Femeia care își pierduse în urmă cu unsprezece ani o fată, a fost lovită de vorbele Clarei ca de o otravă mortală. Aerul devenise greu de respirat iar ea se prăbușea în propria-i durere. Soțul ei, care nu împărtășea acea pierdere decât din punctul de vedere al unui ascultător, se ridică din scaunul unde a stat așezat tot timpul discuției, și-a luat soția de după umeri și a așezat-o pe un fotoliu. - Fii calmă, încearcă să fii calmă și să înțelegi…Clara are motive să fie disperată!... - Disperată da, dar nu crudă cu mine. - Și-a pierdut cumpătul și este de înțeles. Acum trebuie să ne gândim la ea... - Da, poate că ai dreptate, spuse mama Clarei…și apoi s-a așternut tăcerea. Cu trupul și sufletul pline de durere micuța traversase în ziua aceea prea multe stări și sentimente. Palidă și foarte obosită s-a dus să își scoată ce mai rămăsese din bluza cu care era îmbrăcată și apoi, întinsă pe pat dădu drumul lacrimilor. Viziunea pe care o avea, în această situație, asupra viitorului era de plâns... Clarei, i-a tremurat respirația a doua zi, când asistenta de la urgențe, i-a scos pansamentele, să o spele. Cu coada ochiului, s-a văzut în geamul dulapului cu medicamente și apoi a simțit căldura leșinului. Arăta ca un monstru! Când pansatul a fost gata s-a întors precipitat și a fugit acasă. Așa a fost timp de o lună...până într-o zi când plină de bucurie a strigat: - Mamă, mamă, vino să vezi, doctorul a avut dreptate, începe să se vindece!...dar nu era nimeni acasă să îi împărtășească bucuria...ca întotdeauna de altfel. Era la vârsta când avea multe întrebări la care doar mama sa îi putea da răspunsuri, cu tatăl său nu putea discuta, prietene nu avea, dar pentru că lucra de dimineața până seara, femeia nu mai avea timp și de preocupările fiicei sale...iar Clara care stătea de săptămâni în șir numai în casă, simțea nevoia comunicării. - Este adevărat mamă că oamenii nu pot porni pe drumul pe care doresc, dacă nu au noroc?... - Da, așa m-am gândit și eu… răspundea evaziv, mama Clarei. - Dacă nu am avut niciodată noroc, voi avea acces la scopul propus în viață?... - Bogăția și norocul tău îți era chipul, pe care cine știe de îl vei mai putea arăta... - Crezi că dacă am să rămân așa, cu semne pe față, oamenii mă vor privi cu oroare?... - Pentru Dumnezeu, roagă-te să nu fie așa!... - Cred că numai eu am fost lipsită de noroc și de fapt sunt sigură de asta, deoarece colegul meu nu a pățit nimic. Tu ce înțelegi din asta mamă?...Doar eu am tras o consecință nenorocită, dar întrebarea este: la ce? - Dacă Dumnezeu care veghează asupra noastră nu a fost milos nici la lacrimile mele și nici la ale tale, mă învinge gândul că sunt blestemată, răspunse biata femeie care simțea cum urla disperarea în ea. Nedumerită, dar și îngrijorată, Clara privea spre mama sa, încerca să o înțeleagă, dar de multe ori nu reușea. Deoarece răspunsurile mamei nu o lămureau, Clara se privea mult în oglindă. Își simțea sufletul tremurând și suspinând ca al unui cățeluș pricăjit. Zbuciumul ei dureros nu era liniștit de nimeni din familie, toți se temeau de urmările accidentului dar nici unul nu avea vreo vorbă de încurajare ori vreun gest de tandrețe pentru biata copilă. Nu va uita niciodată, că săptămâni în șir a lins smântână de pe o coadă de linguriță, nici reticența familiei, că va rămâne mutilată, nu va uita nici durerea fizică, nici pe cea psihică, dar ceea ce conta până la urmă, era că se va vindeca. Când a venit mama sa, a găsit-o cu fața nepansată și a privit-o cu interes. - Bun, zise Clara, vor rămâne câteva semne sub bărbie dar nu este grav!... - Da, dar cu celelalte probleme?... spuse mama ei gândindu-se la lovitura din pelvis. - Mamă, sunt tânără, doctorul a spus că nu vor fi mari modificări, o să fie bine!.. Clara nu știa atunci că toată viața va fi urmărită de acele „modificări”. Fizic nu o mai afectau cu nimic, dar psihic... Putea Tom să înțeleagă durerea ei?...Oare a făcut bine că i-a spus?...Se temea să spună despre viața ei din multe motive ... Greul a fost prea mult și prea greu…și nimeni nu ar fi putut înțelege, nu pentru că nimeni nu ar fi fost în stare să înțeleagă, ci pentru că chiar era imposibil de înțeles. Câte puțin din tot ce a întâlnit Dragostea pentru părinți a început prin compătimire. Suferea pentru tot ce se întâmpla în familia ei până ce căpăta dureri de cap. În copilărie nu știa dacă îi iubea sau dacă îi era milă de ei. De cele mai multe ori își dorea să fie doar cu ea însăși așa cum stătea acum peștișorul ei în acvariu. Uneori refuza adevărul, alteori avea o limpezime șocantă. Când s-a făcut mare se lupta să îi înțeleagă pe cei care nu au putut să îi facă viața frumoasă. De multe ori panica părinților ei lua forma brutalității, atunci Clara trebuia să stea ascunsă, iar totul i se părea stupid și nedrept. A cunoscut pe parcursul vieții și altfel de oameni, dar nu toți au fost „mai buni”. Mama ei avea dreptate când spunea că se poate și mai rău!..O spunea cu o voce impasibilă iar Clara știa că mama ei era și mai impasibilă decât propria-i voce… - La început, nu te-am dorit, mă siluise taică-tu și când am aflat că voi mai face încă un copil m-am gândit că mă bag în greutăți până la gât. - Și de ce m-ai făcut?,o întreba Clara cu ochii plini de amar. - Nu s-a putut altfel, dar după ce te-am născut, am fost mândră, că semănai cu mine și credeam că omul meu va sta mai mult pe acasă... - Dar nu a fost așa și eu am fost pentru voi o povară. - Întru-un fel… îi răspunse mama ei. -Căzuse toamna, te căram cu mine peste tot, umezeala îți intra în oase, erai bolnăvicioasă, eu mai veam trei copii, gospodărie, dar m-am descurcat, se putea și mai rău!... - Îmi răspunzi în doi peri, ori chiar crezi că viața pe care am dus-o a fost bună?.. - Nu te lua cu mine în colți, stinge mai bine lumina și lasă cititul, nu avem bani de aruncat și-or să te doară și ochii. - Să nu zici că nu ți-am spus mamă, mai bine mă omori, decât să îmi iei cititul, vreau să știu ce au scris alții decât să mă gândesc cum am trăit noi. - Ce știi tu?... - Cum adică, a fost și viața mea nevoită să șchioapete pe lângă ale voastre. Te doare sufletul vreodată mamă, că nu ai putut să îmi dai noroc?... - Nu mă doare nimic, norocul ți-l dă Dumnezeu eu ți-am dat ce am putut, din ce mi-a dat și mie. - Am să mă fac mare și am să mi-l câștig singură!, îi răspunse Clara mamei sale. - O să fie greu de tot draga mamei, toți vrem noroc... - Nu mi-e frică de greutăți, doar până acum nu a fost ușor... - Te-am crescut cum am putut, a fost greu dar nu te-am abandonat, nici când nu aveam ce mânca, nici când nu aveam unde sta, te-am purtat după mine și la bine și la rău. - Doar că înțelegem cuvântul bine în mod diferit... Slabă și vrednică de milă, mama Clarei avusese totuși tăria să își care copila după ea. Mersul lor prin viață a fost „încet” pentru că opreliștile unei femei singure,erau multe... - Așa mi-a fost dat, poate nici eu nu am vrut tot ce am avut de trăit... - Dacă vrei iar să îmi vorbești despre soldatul care ai fost, prin viața care era ca o regină, îți sugerez să renunți… sunt și soldați puternici care se respectă din cauza reginei... - Dumnezeule mare, ce o să iasă din tine pe lumea asta, cu vorbele tale încâlcite? Fascinată, de gustul pentru frumos, micuța cu părul bălai o găsea pe mama ei limitată, dar era totuși cei trebuia cu toate că nu îi trebuia. Așa era Clara analiza totul profund. La doar câțiva anișori împingea zăpada cu piciorul, zăpada aceea inutilă care îi uda tot timpul încălțămintea scâlciată și ca să îi arate că știe perfect cum stau lucrurile, îi spunea: tu mai ai puțin și o să dispari, dar eu, am să rămân!... Mama ei, o femeie simplă și fără personalitate, lovită de greutățile vieții și a cărei iubire murise prin trădare, a rămas cu patru copii, între doi și treisprezece ani. Clara era cea mai mică, purta numele mamei ei și îi semăna leit. Mutați de curând, locuiau într-un orășel la malul mării, iar mama lor avea un serviciu care le asigura doar hrana necesară și banii de chirie. Cea mică rămânea în grija celorlalți și nu puține erau zilele când ceilalți nu își puteau purta nici lor de grijă. Așa s-a întâmplat și în ziua când marea i-a furat Clarei pe cea care îi cânta duios și atunci când putea, ținea loc de mamă. Într-o dimineață de august, cei patru copii, rămași singuri, au neglijat sfatul mamei, de a rămâne în casă, și au plecat la plajă.... - Să îi dăm să mănânce Clarei și apoi mergem să facem o baie, spuse Stefaniel, fratele acesteia. - Nu putem să o lăsăm acasă, mama o să ne certe și așa, pentru că i-am încălcat cuvântul, dar dacă nu o luăm și pe Clara, luăm sigur bătaie...îi atenționă Merien, sora cea mai mare. Eu zic mai bine să nu mergem!... - Ieri când ai vrut tu la plajă, mama a mers imediat, pentru „motivul” tău, să facem o poză: „să ai o poză cu noi toți mamă,poate unul din noi moare și nu vei mai avea ocazia”, cum ți-a mai trecut prin cap să o păcălești...iar acum că vrem și noi la plajă, ce trebuie să inventăm?...se revoltă Genya, sora mai mare decât Stefaniel și mai mică decât Merien, dar mai arțăgoasă decât toți. - Genya, trebuie să îți spun că ieri chiar așa am simțit, răspunse Merien tristă. Nu am inventat nimic, dar astăzi cred că nu ar trebui să mergem, mama ne-a interzis și uite ce vânt s-a ridicat, ne umple de nisip și nu vom putea să facem nici baie, sigur sunt valuri. - Da, tu le știi pe toate, „deșteapta lu mama”,o ironiză Genya. - Eu zic să mergem și vedem acolo cum este plaja, spuse Stefaniel. - Bine, fie ca voi, răspunse Merien, dar o luăm și pe Clara. - De ce să o luăm, sări nemulțumită Genya, mama ne-a interzis să mergem la plajă, pentru că bate vântul și să nu se înece „asta mică”, așa că mai bine o lăsăm acasă. - Genya, nu mai comenta, ia colacul, tu Stefaniel ia prosopul și eu o iau pe Clara, doar cu ea mergem, le spuse Merien categorică. - Bine, mormăi Stefaniel, dar colacul este al meu! - Tu ești băiat ce îți trebuie ție colac?, sări Genya cu gura, colacul este al meu! - Mama a spus că este pentru toți, a încercat Merien să potolească cearta dintre cei doi. - Mie, ți mie...se amestecă și Clara care abia începuse să vorbească. - Da cum să nu, tocmai ție îți trebuie colac, râse Genya de vorbele pocite ale mezinei, tu stai pe prosop, altfel te i-a bau-bau… - Nu mai speria copilul, nu este nici un bau-bau Clara, dar trebuie să stai pe mal pentru că sunt valuri, o liniști Merien pe cea mică. Și nu exagera, Clara trebuia să rămână pe prosop pentru că bătea un vânt puternic care ridica nori de nisip. Nu prea era lume pe plajă și Merien s-a simțit un pic descumpănită, chiar a intenționat să se întoarcă, dar la rugămințile celor doi au hotărât să facă câte o baie și apoi să meargă acasă. - Primul la baie! Strigă Stefaniel în timp ce șterpeli colacul din mâna Genyei. - Bine!... au fost fetele de acord, dar să nu stai mult!... i-a spus Merien. Genya a fugit și ea în apă, lăsând-o pe sora ei mai mare să vadă de mezină, ea nu suferea să facă pe dădaca. După ce a așezat prosopul, Merien, a pus-o pe cea mică, așa îmbrăcată, în mijlocul acestuia și a învelit-o cu un colț, încercând să o ferească de nisipul spulberat de vânt. Îi era tare dragă micuța, o îngrijea ca o mamă și de multe ori se certa cu ceilalți doi pentru Clara. Când mama lor era la serviciu, adică de dimineața până seara, Merien o pieptăna, îi dădea să mănânce, o legăna și îi cânta să adoarmă, o schimba, cum se pricepea și ea, un copil de treisprezece ani, iar cea mică, la aproape trei ani, de multe ori...o striga mamă. - Clara, stai aici, mă duc să o scot pe Genya din apă, să stea cu tine, fac și eu o baie și apoi mergem acasă!... Micuța dădu din cap că a înțeles, o asculta pe Merien, știa că aceasta nu o minte niciodată și rămase privind în urma ei. A întins o mână spre Merien și i-a spus ceva.... dar aceasta deja pornise spre apă și din cauza vântului nu a mai auzit-o. Clara a rămas cu mânuța suspendată în aer și chiar dacă nisipul o făcea să clipească des, ceva nu a lăsat-o să își ia ochii de la Merien... Genya, când a văzut-o a fugit repede mai spre larg, știa că sora ei o să îi ia colacul și mai vroia să înoate. Merien păși cu sfială în apa rece iar valurile o stropeau fără milă. Se uita după Stefaniel și îl văzu bălăcindu-se mai departe de Genya. Era nervos că a rămas fără colac imediat ce a intrat în apă, dar nu îi plăceau războaiele cu Genya. De câte ori mergeau la plajă scena se repeta. Mama lor nu a avut bani decât pentru unul dar le-a explicat că trebuiau să facă cu rândul și să nu se certe. A tras și el cât a putut de colac dar când a văzut că vine Merien în apă s-a retras și aștepta ca Genya să fie învinsă de sora lor mai mare. - Ar fi trebuit să nu venim, este frig pentru Clara...îi spuse Genyei când a ajuns lângă ea. - Trebuia să nu o iei!... - Du-te să stai cu ea! - Nu mă duc, nu eu am adus-o! - Genya, dă-mi colacul și du-te pe prosop! - Mai stau puțin , spuse râzând Genya. - Nu poți să mă prinzi...și nu poți să îmi iei colacul!... Merien a fugit după ea dar apa se adâncea din ce în ce mai mult iar Genya dădea din mâini și din picioare și se depărta de sora ei. - Obraznico, vino înapoi, nu vezi că abia mai ajung cu picioarele fundul apei?... - Bine...spuse Genya...și începu să înoate către ea. Când a ajuns lângă Merien tot nu a cedat imediat, s-au mai hârjonit puțin trăgând ba una, ba alta, de colac și până la urmă Genya a coborât în apă și a plecat îmbufnată. Merien a răsuflat ușurată când a văzut că micuța Clara nu va mai sta singură. Stefaniel se juca undeva aproape de mal. S-a relaxat puțin, poate că nu trebuia să vină dar acum era aici,… era bucuroasă și se lăsa dusă de val. Dar marea era traversată de valuri din ce în ce mai mari și dintr-o dată Merien a început să dea din mâini și din picioare în dorința de a se întoarce la mal. Parcă prea au dus-o valurile în larg, nu mai ajungea cu picioarele fundul mării și atunci a cuprins-o panica. Privea cu disperare spre cineva care să o ajute dar nu era nimeni în apă, doar fratele ei. La început a crezut că de spaimă i se pare că se duce la fund, dar nu era spaima ei, era colacul cel care o lăsa pradă valurilor. A început să țipe dar din cauza vântului nu a putut fi auzită nici măcar de ai ei. Mai departe, câțiva zeci de metri la dreapta, erau niște tineri care nici nu au băgat de seamă că mai este cineva în apă. Vântul bătea cu putere, valurile erau furioase, colacul, spart în timpul ciondănelii lor, o fericea pe marea cea turbată cu un suflet de fată mare...un suflet care era clădit din răbdare, iubire, bunătate, fără poftă de mânie și cu glas de mierlă. Marea se dezlănțuise și mișcările valurilor sale au devenit din mari, înspăimântătoare, apoi au ridicat-o pe o creastă de unde i-au dat drumul în neant...Merien a țipat și s-a zbătut până când, în ochii ei, apa s-a făcut aurie, ruginie, vineție, roșcată...și nemaiputând face față fricii, a plesnit fierea în ea...apoi s-a dus la fund...poate cu gândul că nu a învins-o marea...poate mulțumită că mama ei a făcut, cu o zi înainte, o fotografie cu toți copii ei, ori poate cu gândul că trebuia să nu vină... - Meliiii...Meliiii, a început să plângă Clara, cu mâna întinsă înspre apă, o striga pe sora ei... - Ce ai de plângi? o întrebă Genya, dar mezina doar rostea numele surorii ei și privea spre mare. Atunci Genya s-a ridicat în genunchi, s-a uitat spre mare cu gândul să o strige pe Merien să vină la cea mică, dar nu la văzut decât pe Stefaniel care se juca la mal, preocupat să spargă cu spatele valurile din ce în ce mai mari. Genya, s-a ridicat de-a binelea, s-a uitat în toate părțile și puțin speriată a început să o strige pe sora cea mare. Nu a primit nici un răspuns. S-a întors, a luat-o pe Clara în brațe și la strigat pe Stefaniel. Clara plângea, Stefaniel nu dădea semne să o audă și atunci copilul din Genya a intrat în panică, a fugit cu cea mică în brațe până la malul apei și plângând i-a spus fratelui că... Merien ...nu mai este. Nu știa să spună ce a făcut-o să gândească așa, nu știa de ce mezina plângea și o striga pe sora lor dar când a înțeles că nici Stefaniel nu știa nimic de Merien, au început cu toți să plângă cu disperare și teamă. Nimeni nu era să îi vadă, nimeni nu era să îi ajute și atunci deznădăjduiți și speriați de mare, a cărei valuri prindeau forme din ce în ce mai ciudate, au fugit acasă și nu au spus nimănui nimic. Nașterea este întotdeauna o creație, dar despre moarte nimeni nu știe ce este. Cei trei copii nu înțelegeau unde este sora lor. Până seara au plâns și au așteptat-o să vină acasă ...și așa i-a găsit mama lor, care a venit mai devreme ca de obicei...De cum a intrat în casă a înțeles că nu liniștea, ori fericirea, era sentimentul care a îndemnat-o să ceară voie șefului, să plece cu o oră mai devreme... O femeie singură…a țipat , a plâns, a blestemat și și-a smuls părul din cap, două zile și două nopți, până când scafandrii au reușit să găsească corpul neînsuflețit al fetei. Părul lung și negru a fost cel care s-a văzut primul, după aceea a apărut chipul zdrobit la tâmpla dreaptă de pietrele de pe fundul apei și apoi mama și-a ținut în brațe fiica moartă… Toți suntem sensibili la moartea cuiva, dar durerea unei mame care își pierde copilul, nu poate fi nici descrisă, nici înțeleasă, de nimeni. Agonia i-a luat cunoștința de multe ori, în acele zile, dar când simțirea îi revenea urla cu disperare după Merien... Și-a îngropat copilul, în frumusețea și simplitatea ei, cu diademă argintie în părul negru ca corbul, iar trupul i la îmbrăcat în alb, pentru divinitatea care o aștepta...și chiar dacă moartea îi băuse sângele din ea, chipul îi era frumos.Cu surâsul ei neprihănit, îi primea pe cei care au venit, de peste tot, să o conducă pe ultimul drum... Era atât de frumoasă, mai degrabă credeai că a înfruntat moartea decât că i s-a dăruit, dar frații ei nu credeau nici una, nici alta, știau doar că sora lor nu mai este și asta le zdrobea cu un ciocan mare, care venea de nicăieri și de oriunde, sufletele lor de copii. Merien, care acum nu mai cânta, nu mai vorbea, s-a dus printre îngeri, de-a dreapta Domnului, să le cânte și lor... Ceremonialul de înmormântare a frânt inimile tuturor, doar cei strâmbi de inimă ar fi putut fi nepăsători. Și...cu siguranță, Merien, de acolo de sus...i-a văzut pe cei cu inima strâmbă... Nu știa nimeni cu câteva zile în urmă că Merien se va duce în eternitate, dar totuși, cineva de acolo din ceruri, a vrut ca chipul ei, coborât acum în groapă, să rămână pe o bucată de hârtie,...iar mânuța întinsă de Clara spre sora ei, atunci când aceasta se ducea la fundul mării, a pecetluit legătura dintre ele pentru totdeauna. După ce i-a murit sora mai mare, a fost singura care a rămas cu mama, ceilalți doi au plecat cu tatăl lor. Clara era prea mică pentru importanța evenimentelor. Se distrugeau vieți, se încălcau principii, iar mica copilă se prindea de mâna mamei și suspina de foame și de frig. În privirea ei se citea doar spaimă, iar dacă vroiai să o atingi te temeai să nu o fărâmi. Mai târziu, aproape peste un an, când a început din nou vara și mama a văzut că nu are pe unde să o lase pentru a merge la serviciu, a dus-o acolo unde ar fi dorit cel mai puțin. Într-un sătuc, risipit pe dealuri și uitat de lume, la capătul pământului, unde locuia bunicul din partea mamei . Un bătrân rămas văduv de mulți ani își ducea cu greu gospodăria și singurătatea. Lipsa unei mâini de femeie se cunoștea peste tot, de la hainele lui, până la casa neîngrijită. - Haidem în casă, să vorbim, că n-ai bătut atâta drum, cu fata după tine, doar să mă vezi... După ce scoase o cană de vin, bătrânul se așeză în fața fiicei lui și spuse: - Cei cu voi, de ce-ați venit?... - Am să las copila aici până m-oi putea descurca de un serviciu mai bunicel! Poți să vezi de ea?... - Nu pot, sunt bătrân și abia am grijă de mine, dar acum că ai adus-o, ce să fac, să vă trimit înapoi?...m-oi descurca eu!...De ceilalți ce mai știi, că în sat se aud numai vorbe rele despre bețivanii cei doi, vând de prin gospodărie și dau totul pe băutură, iar copiii, vai de capul lor!... - Să strâng niște bani și voi merge și la ei, acum tată nu pot, sunt strâmtorată și oricât de dor mi-ar fi de ei nu mă pot duce cu mâna goală. - A dracului mai e și sărăcia, spuse bătrânul cu năduf, o să îl ardă focul iadului pe netrebnic, că și-a părăsit familia pentru o stricată. - Lasă tată, nu vorbi așa copilei, este tată-su!... - Nu l-ar mai răbda Dumnezeu, de toți își bate joc, are gând numai de băutură și muieri, iar copii ce i-a făcut sunt pricăjiți și înfometați, ce știu eu să cresc un copil acum la anii mei?...m-oi chinui și eu și ea!... A fost primită cu reticență și cu milă, nimic nou de altfel pentru Clara. Noul, a venit atunci când tatăl ei, care stătea peste câteva dealuri, în alt sat, aflând că este acolo, a venit și a furat-o. Abia atunci a cunoscut Clara ce putea fi mai greu pe această lume. Într-o casă dărăpănată de-a dreptul, locuiau cinci copii, tatăl lor și verișoara mamei Clarei. Ea era femeia, pentru care omul acela netrebnic, și-a părăsit familia. Pe micuță au dus-o acolo doar pentru a face rău celor care trebuiau să aibă grijă de ea, de altfel o urau de moarte. Semăna leit cu mama ei și asta a costat-o foarte scump. Zilnic era bătută, ținută nemâncată iar spălatul nu se inventase pentru cei doi bețivani. Totul mirosea a mucegai și a praf, iar ploaia era binecuvântată când venea, nu de pământul pentru care era lăsată, ci de mizerabilii aceia care nu se spălau niciodată. În curând și mersul i-a devenit o amintire, micul trup anemiat și plin de lovituri nu își mai putea folosi picioarele care deveniseră hidoase la privire. De fapt așa arăta toată. Începuse să se târască în genunchi dar nici aceștia nu mai rezistau. Pielea se despicase și lăsase loc unor infecții puternice. Era rănită la trup și la suflet. - Am să te las să mori, aschimodia dracului, creatură nesuferită, a trebuit să te naști tu să îmi strici mie socotelile! îi striga femeia aceea buhăită de băutură și care mirosea atât de urât, încât și biata copilă care auzea că i se spune ceva, dar nu reușea să înțeleagă ce, cu un efort enorm întorcea capul. - Vreau la mama!... gemea Clara... - O să te ardă soarele, până vei muri și atunci n-o să mai vrei nimic!… - Vreau apă!... - N-avea grijă, când o să plouă ai să bei!.. Nemernicia celor doi nu avea margini. Erau puține zile când aveau ce să mănânce. Uneori aruncau în oală câteva mânătărci, de cele mai multe ori fierbeau tot felul de buruieni, ori mălai, iar atunci când pregăteau ouă, Clarei îi aruncau cojile. Oala aceea afumată pe dinafară și cu resturile uscate pe dinăuntru, stătea tot timpul pe pirostrii. Nu o spăla nimeni, niciodată, deși se gătea numai în ea. Clara se târa în genunchi până lângă picioarele acelea de metal și se uita în oală. Foarte rar se întâmpla să rămână ceva resturi pe care ea să le mănânce. Nu avea haine sau încălțări, ce luaseră de pe ea le purtau ceilalți, printre care erau sora și fratele ei. De cei trei copii, adică „frații de tată”, nu a știut nimic până atunci...Cu ochii și gura întredeschise Clara privea fără să mai vadă nimic. În somnul mezinei, Merien venea și își mângâia sora cea mică, iar mângâierea aceasta dispărea când se trezea dar micuța o ținea minte și ar fi vrut să doarmă mereu...Zile întregi o chema când pe Merien, când pe mama sa, dar adormea cu gândul la ele și se trezea parcă liniștită de cântatul duios al surioarei ei. Îi țineau tovărășie păianjenii și gândacii de prin curte și nu ar putea niciodată să spună că perioada aceea a durat mai puțin de o veșnicie. De fapt au fost trei luni de vară. - Moșule, ce mai ști de fata fiiti? - De părinte, mare lucru nu știu dar mă gândesc că nu are cum să fie bine. -Pălăvrăgește lumea prin sat, că e oropsită intenționat de amândoi. La muierea ceea îi spunea lumea în fel și chip, dar acum de când batjocorește copila, o huiduie tot satul. - Dar ceilalți doi ce fac?... - Sunt mai mari moșule, mai fug la bunică-sa, la mătușă-sa, mai cer prin sat, dar asta mică un să fugă? - Mi-e frică să mă duc acolo, sunt bătrân, ce să facă un moș ca mine? - Nu te teme, nu o să te duci singur. Eu sunt de părere că trebuie urgent înștiințate autoritățile, copilul este chinuit, iar vecinii știu toți și pot fi martori, dacă e nevoie. Am vorbit și cu preotul lor, nu putem lăsa lucrurile așa!... - Să o chem și pe mamă-sa că doar e treaba ei!... - Acum nu asta este principal, luăm copila și apoi ai timp să chemi și pe mamă-sa. In urma demersurilor făcute la instituții competente, Clara, a fost luată de procuratură, cu mult tămbălău din partea celor doi, care susțineau că au dușmani mulți în sat,dar ei au avut grijă, cum au putut de fată. Învelită într-o cârpă, adusă din mașina procuraturii, Clara, a fost dusă înapoi… Acolo o așteptau: bunicul, preotul satului și multe castroane cu lapte cald și cozonac. Dacă până atunci nu mai simțise nici frig, nici foame, la vederea castronului plin, tăbărî pe el. A fost lăsată să mănânce un pic, iar la sfatul înțeleptului preot i s-a dat mâncare des și puțin. Sunetul propriei voci o îngrozea și pe ea. - O să vină și mamă-ta, îi spunea bătrânul, cu blândețe și cu speranța că prezența acesteia îi va face bine copilului. - Îîîî!... - Știi cine sunt eu?... - Îîîî!... - Mai vrei să mănânci?.... - Îîîî!... - Bată-i Dumnezeu de nenorociți, ce au făcut din tine... - Meliii!... - Strigi după mamă-ta...va veni și ea. - Ma...maaa...îîîî...Meliii!... Bătrânul, nu știa că fărâma aceea de om își striga sora moartă și că aștepta mângâierea acesteia, la fel de mult ca pe a mamei. Nu mai știa să meargă, nu mai putea să vorbească, avea umerii căzuți, privirea neliniștită și temătoare, dar coborâse peste sufletul ei un sentiment de ușurare. Mai mult de o lună au scuturat-o frigurile, dar infecțiile de la genunchi nu dădeau semne să treacă. În tot acest timp era și mama ei lângă ea. - Clara, de cum te faci sănătoasă, o să plecăm amândouă, la casa noastră!... - Vrei să vii cu mama?... - Da!... scutura energic din cap în semn de aprobare. - O să avem o pisică, o să ne plimbăm, o să stăm amândouă într-o odaie și nu o să ți se mai întâmple nimic rău...ai să vezi, o să ne fie bine!... - Și Mel!?... - Merien?... - Îîîî!... - O avem în poză, este mereu cu noi, ea este cea care ne aduce tot ce primim bun...i-a răspuns mama ei și a întors capul pentru ca micuța să nu îi vadă lacrimile din ochii pârjoliți de atâta plâns. Când a putut să fie transportată au plecat împreună să ia viața de la capăt. Mama Clarei și-a pierdut serviciul cât a stat la căpătâiul micuței și a renunțat și la odăița aceea de închiriat... Au plecat în alt oraș, care era la câțiva kilometri de cel în care au locuit. Acolo mama ei avea un frate. Altă gazdă, alte griji... După mult timp chipul micuței era tot uluit și emoționat, dar a început să zâmbească. Adormea chircită și cel mai mic fleac îi trezea somnul. Cât timp nu dormea se gândea la oamenii aceia răi și încerca să îl înțeleagă pe Dumnezeu. Ziua, o grămadă din timpul ei, îl ocupa soarele înspre care se uita tot cu gândul la divinitatea aceea despre care se spunea că aduce numai bine și fericire, că e drept cu tot ce a creat și că nu lasă pe nimeni la greu... A trecut o bucată de timp, în care și-au dus traiul cum au putut și apoi într-o bună zi, în viața lor, a apărut un bărbat lovit și el de nepăsarea celui de sus. Avea un băiat care suferea de o boală ce îi afectase și fizicul și psihicul, nu aveau decât hainele de pe ei și le-au invadat cămăruța aceea care adăpostea două suflete și tot ce le aparținea. Clara, nu înțelegea de ce Dumnezeu le dădea tot ce era mai rău pe această lume. Ce putea ea să greșească să fie atât de aspru pedepsită?.... - Ce să fac?.... spunea mama ei, e greu de una singură, nu mai pot nici eu să țin piept la toate problemele, unele pot fi rezolvate doar de bărbați . - Chiar crezi că așa se vor rezolva, adică vom avea bani, vom avea căldură?... Va fi mai bine?… - Nu-mi spune tu cum va fi, i-o reteza aspru mama ei, vom vedea!... A înțeles cu greu că acelui bărbat trebuia să îi spună „tată”, dar s-a supus. Mama ei spunea că așa trebuie și o învăța să fie ascultătoare că de acum va fi bine! Era un ursuz, care țipa tot timpul, pentru că așa era vorba lui, iar Clara era vinovată, că nu înțelegea firea omului. Băiatul acela, căruia copiii îi spuneau „nebunul”, fără a exagera cu nimic,o cântărea din priviri ca pe o pradă. Când Clara stătea față în față cu „fratele ei” îi vedea limba atârnându-i printre buzele ce nu se închideau niciodată, iar ochii i se dădeau peste cap până când un val de albeață îi acoperea privirea. Acel copil nu știa care este diferența între ploaie și ciorbă sau între un pește și o găină, dar ea, micuța Clara, trebuia să doarmă cu el în pat...iar faptul că acesta suferea și de bruxism, dormitul, pentru ea, era doar un fel de a spune…Lui nu îi era frică de nimic, dar Clara se temea și de întuneric și de el. Nu îl mângâia niciodată, ca pe un copil mai mic decât ea, orice tentativă sfârșea printr-o ploaie de lovituri din partea acestuia. Râsul lui isterizat și plânsul care îi zgâlțâiau umerii, o făcea pe Clara, să stea la distanță. Au fost totuși și câteva schimbări în bine. De Crăciun și de Paște, primea câteva dulciuri în plus, dar dacă nu le mânca imediat trebuia să le ascundă. De multe ori nu le mai găsea...dar oricum, mulțumea pentru ele surioarei ei...mai ales că uneori, de Paște, mai primea și câte o hăinuță nouă. Bărbatul cel ursuz era „tatăl” Clarei iar el era mândru de asta și cu timpul copila a acceptat și ea situația ca normală. După câțiva ani, mama ei a obținut de la întreprinderea unde lucra un apartament cu două camere. Era într-un bloc vechi, fără încălzire, dar când s-au mutat era vară... Când a sosit iarna, a venit întâi în dormitorul ce era situat înspre nord. Bucuria Clarei, că acum avea un pat numai al ei, a fost puternic umbrită de broboanele de gheață care se formau noaptea pe doi din pereții camerei.Mulți ani după aceea Clara nu și-a găsit somnul, privea când pe pereți, când în patul celălalt...„Nebunul”, avea în somn, un zâmbet care semăna cu o strâmbătură. A năpădit-o iar sentimentul de teamă și de multe ori se ascundea de „binele” care venise peste ea. Între zori și dimineață, Clara, nu dormea niciodată. Când frântura de lumină, spânzurată deasupra geamului, ajungea la ochii ei, se simțea ca naufragiatul ajuns la mal. Iubind frumos - Nu s-au inventat destule cuvinte, pentru a descrie iubirea. Trăirile sunt atât de intense încât simți dragostea cum îți umblă prin pântece. Să simți căldura aceea care îți invadează trupul și te face să-ți plutească sufletul, să se vadă pe fața ta liniștea și mulțumirea din tine, să ți se pară ușor să încalci prejudecățile, toate acestea și multe altele ți se întâmplă numai când iubești. Să ți se usuce gura de dor, să nu mai poți stăpâni mâinile și buzele care aleargă cu disperare să își răsfețe iubitul, inima să îți spargă pieptul în graba ei de a-și primi mângâierile tandre dar puternic dăruite...da tinerețea mea, te iubesc cum nu am mai iubit nimic în această viață! - Clara ești atât de fericită?... Sunt implicat cu toată ființa mea în această relație și aș vrea să știu că nu îmi dai să port „o haină de împrumut”. - Te iubesc, pentru că ai venit la mine, pentru că mi-ai dăruit dragul de a trăi și dorul de a iubi! Nu știu cum am ajuns să te iubesc dar tu, tinerețea mea, ești darul meu cel mai de preț din această lume. Întâi mi-ai adus supărare, apoi am crezut că-i doar un joc și apoi inima nu a mai vrut să te uite. Înainte, pășeam agale pe străzile pustii și te căutam, acum iubirea mea, trupul plin de dor îmi radiază de tinerețe! Tom o privi...cum nu o mai făcuse niciodată. Atunci, a înțeles că o căuta, de prea mult timp. Bărbatul tânăr din el nici nu sperase vreodată la atâta iubire. Declarația Clarei îi crease o senzație de sufocare. Se simțea stânjenit că lui nu îi erau la îndemână cuvintele care să poată spune ce simte. De multe ori îi spusese Clarei să se apuce de scris. - Iubito, este păcat să nu scrii măcar un roman, ai priceperea vorbelor și asta ar plăcea multora. - Tom, dacă aș scrie viața mea, cuvintele ar fi făcute din lacrimi și nimeni nu le-ar putea citi!... El, a rămas câtva timp cuprins de meditația cea mai adâncă, parcă pentru a înțelege ce ar fi scris Clara, era și pentru el prea mult, dar totuși, era și terorizat în aceeași măsură și fascinat. Imaginea vieții Clarei trecea prin creierul său rece. Ochii lui căprui erau plini de gândire intensă, când i-a răspuns: - Poate cei care nu cred în nimic, nu vor putea citi. Clara, tu ești nufărul care ai înflorit într-o mlaștină, dar te-ai ținut deasupra, durerea te-a contopit și tristețea te-a izolat. Nu poți să uiți durerea, dar vreau să te fac să lași tristețea în urmă. Vreau să ne ducem viața în felul nostru, ne aparținem unul celuilalt și trebuie să fim fericiți, iar tu poți scrie despre iubirea noastră!... Acum era rândul Clarei să fie mirată. Tom nu era atât de sentimental pe cât își dorea ea, dar vorbele de mai înainte iau arătat că se poate...Nu știa cum să facă, să ducă discuția mai departe sau mai bine nu.....să păstreze frumusețea vorbelor lui, care erau spuse rar și după care ea tânjea atât de mult. Tom avea multe posibilități dar refuza să și le valorifice. Clara își așeză o șuviță de păr rebelă și se gândea la ideea lui Tom...să scrie o carte... Poate că și-ar fi dorit să scrie o carte dar nu despre ei, ci mai degrabă ar scrie un roman din care bărbații să învețe, să fie un ghid, care să le spună dumnealor cum vor să fie tratate femeile, să înțeleagă și ei ce își doresc femeile...adică o aluzie cu o țintă precisă, dar parcă nici asta nu ar fi bine...Clara, care filozofa tot, se gândea că un bărbat care înțelege ce își dorește o femeie ar manipula-o cum ar dori. Deocamdată mai căuta o cheie pentru ideea aceasta. Cu înțelepciune, lupta să spulbere nedreptățile vieții Clara se îmbrăca neostentativ, natural și ținea foarte mult cont de amănunte. Avea o sănătate foarte delicată și din pricina climei marine, cu mult vânt, trebuia să fie mereu atentă, când ieșea și cum se îmbrăca. Asta o împiedica să aibă o strălucire permanentă și de multe ori chiar se vedea pe fața ei suferința. Frumusețea ei depindea de tot felul de împrejurări, era ca floarea care înflorește sau se veștejește în funcție de timp. Se deschidea doar în fața soarelui... După sfârșitul primei relații, Clara s-a cufundat în anonimat, până când, brusc, a fost redescoperită. Nu era o frumusețe, dar atrăgea priviri. Orice om, care are ochi de văzut, știe că jumătate din farmecul feminin se găsește în ochi. Clara avea ochii de culoarea mării, erau străvezii mai tot timpul, dar când plângea deveneau albaștri...și dacă o întrebai pe ea, nu știa să îți spună ce culoare îi sunt ochii... Nu avea vanitate, nici narcisism, dar știa că are ceva care place. Avea, cum spuneau bărbații, o anumită atracție, dar pentru că fusese fructul unei dezamăgiri amoroase, ea nu era interesată de părerea lor. Niciodată nu vorbea neîntrebată și îi plăcea mult să asculte. Ceea ce spunea Clara, era întotdeauna bine gândit, iar din ce vorbeau ceilalți culegea tot timpulce era bun. De asta o plăceau bărbații și mai puțin femeile, care deveneau invidioase, când Clara primea aprecieri și nu numai!.. Aerul ei intim punea pe mulți în dificultate...te făcea să te simți indiscret dacă o priveai. În momentele când se simțea bine îi puteai admira armonia liniilor. Nu avea un contrast puternic al trăsăturilor și de mică încerca să își pună în valoare fața, cu tot felul de artificii. Când era la liceu suferea că ochii ei nu erau umbriți de gene lungi. Avea colege frumoase, fete înzestrate de Dumnezeu cu tot ce le trebuia și ar fi vrut și ea să fie frumoasă…Avea în clasă și fete mai șterse, dar pricepute la tot felul de trucuri... - Pot și eu să aflu secretul vostru?... întreba Clara sfioasă. - Trebuie să înfierbânți bine o clamă de păr, apoi prinzi genele între marginile ei și răsucești, o învăța una din fete. - Și cât stau așa?... - Până se ondulează!... - Și nu mă frige?... - Ba da, uneori te mai frige, dar ce să faci, merită efortul! - Am văzut la televizor, în filme, în alte țări au un instrument special pentru întors genele, spunea Clara. - La noi nu se găsește, iar dacă s-ar găsi nu ai avea bani să îți cumperi...cred că sunt scumpe, doar sunt străine, a încercat colega ei să își dreagă gafa. Știau că este săracă dar nu doreau să o jignească. Clara nu riposta când era jignită, nici măcar atunci când unii o făceau intenționat, era mulțumită că putea să învețe câte ceva care să îi fie de folos. Apoi, mai citea tot felul de chestii... Își lipea buzele ude pe hârtii colorate și pe urmă se studia în ciobul de oglindă, iar schimbarea îi aducea mulțumire. Mai târziu, când a început să se dea cu ruj, a adus feței sale contrastul care îi lipsea. Ritualul de mâhnire începea când tot felul de dureri îi schingiuiau trupul. Genunchii care cu ani în urmă s-au „vindecat” greu, erau mai degrabă nevindecați.Durerile de cap erau foarte dese și necruțătoate dar Clara învățase că trebuie să suporte...multe erau cele pe care Clara trebuia să le suporte... Atunci devenea rigidă și rațiunea ei era lovită de tristele amintiri din copilărie, când toți au fost nedrepți cu ea; de la Dumnezeu până la ultimul om care o trădase. În rest devenise destul de înțeleaptă să nu se mai gândească la trecut, dar când se simțea rău începea să își amintească, de parcă relua o conversație întreruptă. Relația cu Tom îi făcea bine. El era cu doi ani mai mic decât ea și încă nu se maturizase deplin. Uneori, copilăreala lui o amuza și chiar o făcea să râdă. Clara era frumoasă când râdea, dar Tom nu știa încă cum să facă să îi păstreze râsul, nici el nu râdea tot timpul.. A rămas leu, nu câine-nlănțuit Tom nu a avut o copilărie presărată cu afecțiune și tandrețe. Tatăl lui nu îl mângâiase niciodată cum văzuse că fac alți tați, îl bătea des și considera că dacă îi oferă un adăpost și mâncarea necesară și-a făcut datoria de părinte. Mama lui, nu se mândrea niciodată cu el, era o fire rece și nu o impresiona nimic din ce făcea Tom, indiferent că era de bine sau de rău. Armonia mult visată de Tom era departe de a se găsi și în familia lor. Sărbătorile treceau cu multe dorințe neîmplinite, cu umezeala încălzită, cu încălțămintea mai mare cu două numere și nu în ultimul rând cu certurile dintre Tom și fratele lui mai mic, pentru care numai Tom primea bătaie. Anii au trecut și lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Poate bătăile erau mai rare iar reacțiile lui Tom mai dese. Crescuse și nu mai suporta nedreptățile ce i se făceau. Tot timpul fratele mai mic a fost favorizat și asta a dus la ruptura dintre ei. Părinții lor nu au conștientizat greșeala făcută și nici nu au fost afectați când cei doi fii, ajunși adolescenți, erau doi străini. Norocul nu i-a surâs lui Tom nici când, după câțiva ani de prietenie, a hotărât să se căsătorească cu cea care spuneau părinții lui că este potrivită pentru el. Anii de prietenie au fost mulți, dar căsătoria a durat doar șase luni. După un divorț de toată pomina, părinții l-au desconsiderat și mai tare, chiar dacă nu din vina lui s-a destrămat căsnicia, dar prejudecata că îi râde lumea, i-a făcut să uite că Tom avea nevoie de înțelegerea și dragostea lor...După o perioadă de acalmie, Tom a avut o viață dezordonată și s-a lăsat pradă tuturor viciilor. Era mai degrabă apatic decât nefericit. Fusese trădat de toți, nu mai credea decâtîn cei doi câini pe care îi îngrijea, mai puțin decât înainte, dar cu mai mare dragoste. Asta până să o cunoască pe Clara... Accident al caracterului Tom nu era un șofer extraordinar. Când s-au cunoscut a fost fascinat de faptul că iubita lui avea mașină. Conducea mașina nu cu mâinile, ci cu vârful degetelor iar privirea îi fugea către toți cei ce trebuiau să îl vadă...Clara a înțeles repede că va fi greu să îl țină departe de mașină atâta timp cât era ca un copil care ținea morțiș la jucăria lui preferată. Numai că aici, trebuia să înțeleagă, era vorba de viață și de moarte. Stătea tăcută și gânditoare și căuta altă metodă care să îl facă pe Tom să înțeleagă că are o atitudine greșită. Discuții au fost o grămadă, dar toate au sfârșit cu un eșec Clara, dorea ca Tom, să cântărească în minte sfaturile pe care i le dă, dar el simțea că îi pune la îndoială sănătatea mintală...De câte ori avaria mașina încerca să găsească o explicație care să îl facă nevinovat. - Înainte eram considerat un model al tuturor viciilor, recunosc, așa era , dar acum nu sunt vinovat!... - Tom, ascultă, privește, și taci: cel mai mult urăsc minciuna... iar tu mă minți!... Din lemne sau cărămizi construiești mult mai ușor decât din cuvinte. Clara nu reușea să spună ce trebuia, ca Tom, să o înțeleagă. Ura atât de mult minciuna ... Străzile orașului pluteau într-un soare de august. Mai era până la asfințit. Nu era o zi obișnuită, aniversau ziua lui Tom. Clara îi pregătise o petrecere pe cinste. Mai erau de adus ultimele cumpărături. Dinspre mare venea o briză plăcută iar terasa unde urmau să petreacă era chiar pe malul mării. Câteva picături de ploaie și-au făcut apariția dar Clara nu se îngrijora, vara ploile erau scurte și calde. Aveau câțiva invitați cu toate că amândoi și-ar fi dorit acea zi numai pentru ei ... Când a văzut agentul de circulație venind pe terasă nu i-a dat importanță, fiind prieten cu patronii, era de al casei, dar când acesta s-a oprit în fața ei a devenit atentă. După schimbul de salut, agentul, puțin încurcat, i-a spus: - Nu există nici un mod frumos de a aduce o veste tristă...dar trebuie să fii tare, nu este nimic grav cu Tom, a avut un accident de circulație, este întreg, dar trebuie dus la spital pentru că așa o cer regulile. În următoarea secundă Clara se uita cu ochii pierduți la agent și cu gândul se duse instinctiv la sora ei moartă, iar situația o făcu să îi ceară prin rugăciune să facă ceva pentru ea: să aibă grijă de iubitul ei până ajunge lângă el. Și-a revenit din delirul în care a plutit doar când a ajuns la locul accidentului și la văzut pe Tom. Era amurgul unei zile foarte fierbinți, iar Clara ridicând privirea înspre cer a spus: - Mulțumesc!... Aproape că nu îi venea să respire când a dat cu ochii de Clara. Faptul că nu s-a întâmplat ca ea să asiste la un coșmar, îl bucura, dacă se poate spune așa, dar nu putea să spună nimic care să îl disculpe. Merita orice iar fi spus Clara așa că a ridicat ochii spre ea și a așteptat să o vadă dezlănțuindu-se….Cu ochii plini de lacrimi, Clara s-a apropiat, l-a strâns în brațe și i-a spus: -A trecut...a fost o cumpănă ...acum poți să spui că ești nou născut deci, La mulți ani!... și la sărutat. Tom se uita la mâinile care îl mângâiau și cu o voce abia șoptită i-a spus: -A fost prea din scurt, mașina a intrat sub camion înainte să o pot redresa...au fost câteva picături de ploaie, carosabilul ud... - Tom, dacă tu ești teafăr restul nu mai contează, vreau doar să îmi promiți că te vei gândi cu seriozitate la aptitudinile tale de șofer... Clara nu spera să promită nimic, știa că Tom spune ca ea și face ca el. Dacă i-ar fi ascultat sfaturile, nu mai ajungea sub camion. Nici nu a fost mirată când a citit procesul verbal și a aflat că acesta era al doilea accident în care Tom a fost implicat în decurs de o oră. Primul a fost o tamponare din spate a unui autoturism oprit la trecerea de pietoni și nici unul din cei doi nu se gândea, că șirul accidentelor, din acea zi, nu s-a terminat. Medicii de gardă de la spitalul municipal au luat hotărârea, la cererea Clarei, să fie trimis cu ambulanța la spitalul județean. Avea nevoie de investigații de specialitate care să înlăture îndoiala că are leziuni interne. După ce l-a urcat în mașină Clara a rămas în fața spitalului singură, deznădăjduită și epuizată. Nu avea pe nimeni care să o ajute sau care să o încurajeze. La margine de trotuar, s-a lăsat ușor în jos, și au năvălit-o lacrimile. Pentru a nu știu câta oară în viața ei se întreba cum o fi să ai familie, noroc și un Dumnezeu care să te ferească de rele. Ceea ce ieri găsise frumos azi i se părea oribil. Dacă până ieri credea că a început călătoria spre fericire azi totul s-a năruit. Cu mâinile împreunate, ca și când dorea ca cineva să o binecuvânteze, Clara s-a ridicat și a pornit spre oraș. Trebuia să ajungă la spitalul județean iar pentru asta avea nevoie de o mașină.... Mergea fără să vadă nimic dar apoi a făcut un efort de concentrare, nu trebuia să i se întâmple și ei ceva rău. Printre zecile de mașini care veneau peste ea din toate părțile și într-un întuneric care îi devenise dușman Clara gonea disperată să ajungă la iubitul ei. Era furioasă și gândul i-a fugit iar la copilărie când îi era teamă să mai audă că Dumnezeu îți vrea numai binele. A început să râdă isteric și batjocoritor dar dintr-o dată s-a oprit și din râs și din condus. A tras pe dreapta, a privit înspre cer și a înțeles că de fapt în acea zi primise un dar de la Dumnezeu!...Tom a scăpat cu viață dintr-un groaznic accident! A văzut multe accidente mărunte, care nu au dat nici o șansă celui de la volan. După un mai vechi obicei al ei, a luat totul în tragic, dar acum, pentru prima oară, a înțeles că și atunci când se zbătea să iasă la suprafață, când era într-o agonie, murdară și chinuitoare și atunci Dumnezeu i-a fost alături pentru că a ajutat-o să poată trece peste toate. Omul revoltat din Clara s-a trezit. Era împăcată, undeva în adâncul ei chiar mândră de puterea de percepere a tainelor Domnului. Când a intrat în curtea spitalului județean, trecătorii o ocoleau deoarece mergea cu alt ritm decât ei. Abia aștepta să îl vadă pe Tom, dar după o oră de căutări pe toate holurile și prin toate cabinetele, a intrat în panică. Nimeni nu știa nimic de accidentatul care trebuia să fie de mult acolo. Clara nu înțelegea, zâmbetul îi pierise și se uita în linie dreaptă spre ușa pe care scria :URGENÞE și nu primea nici un răspuns. Dar deodată, ușa s-a deschis pentru primirea unui bolnav adus pe targă iar în urma brancardierilor era șoferul mașinii cu care a plecat Tom. Clara s-a repezit spre el: - Fiți amabil, pacientul cu care a-ți plecat de la ... - Domnișoară, a întrerupt-o șoferul, la ieșirea din curtea spitalului m-am ciocnit ușor, cu o altă ambulanță. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar tânărul acela a făcut o criză de nervi, a coborât, și nu a mai vrut să se urce în mașină. Nu știu ce s-a întâmplat... eu am plecat cu alt pacient... - Cum și asta este tot ce îmi puteți arunca în față...fără nici un pic de omenie îmi întoarceți spatele? - Duceți-vă acasă domnișoară s-ar putea să-l găsiți în pat!... Obosită peste măsură și totuși într-o stare de luciditate, s-a întors și a coborât cele câteva trepte care duceau în curte. A întâlnit cu privirea, cabina telefonică, dar era ocupată de un domn care avea o figură destul de plăcută. Privea spre ea fără să o vadă iar când a terminat de vorbit și a vrut să iasă, Clara i s-a pus în față: - Vă rog domnule, mă puteți ajuta cu o fisă? - Da, desigur, i-a răspuns bărbatul cu simpatie!... - Aveți nevoie de odihnă domnișoară, știți fața dumneavoastră... - Acum am nevoie doar de o fisă, îi răspunse Clara cam nepoliticos. - S-ar putea să mai aveți nevoie de o pelerină, dacă nu a-ți observat a început ploaia! - Domnule, vă înțeleg că doriți să conversați cu cineva,dar v-ați ales greșit persoana.Tot ce îmi doresc acum este să dau un telefon. - Da...îi răspunse bărbatul, dar să știți că nu eu am nevoie de cineva, mai degrabă dumneavoastră aveți. Arătați foarte rău și credeți-mă nu aș vrea să ascult povestea care va adus în halul acesta. I-a zâmbit, dar Clara nu i-a întors zâmbetul. -A,...da ,vă rog, poftiți fisa!... - Mulțumesc!... Bărbatul o măsură cu compasiune și plecă. Nu dorea să o sperie. Clara a format imediat numărul, dar după șapte încercări s-a întors, prin ploaie, tristă și neputincioasă la mașină. Da, chiar ploua, deci omul acela a avut dreptate ... Încotro să o apuce, unde era iubitul ei?..La întoarcere drumul a fost și mai dificil iar faptul că nu știa ce are de făcut o zăpăcea complet. Nu vroia să creeze o lume total supusă visurilor sale, dar de cele mai multe ori dorea să știe ce urmează. - Ziua aceasta a fost o farsă și pare că nu se mai termină!... Clara vorbea singură. Cu dosul mâinii și-a șters lacrimile. Nici nu gândea că va mai avea motive destule de plâns în seara aceea. Þinea volanul strâns cu ambele mâini, șiroaie de lacrimi îi curgeau și cu disperare se întrebă: Ei, acum știi ce ai de făcut ?... Secția de ambulanță se găsea într-o cameră separată de clădirea spitalului. Cum a intrat, Clara a văzut o masă cu telefoane și o asistentă care fuma. Când a ridicat privirea a afișat o indiferență organizată. Clara citea mult și știa că asta se mai numește și amabilitate. - Am venit la dumneavoastră să mă ajutați!... - Cine va îndreptat către mine?... - Disperarea!... - Are și ea nevoie de ambulanță?... a încercat să glumească doamna aceea plinuță și cu chip de păpușă. - Timpul nu este de partea mea, a răspuns Clara și aș dori urgent, dacă se poate, informații despre pacientul care se afla în una din ambulanțele care s-au ciocnit la poarta spitalului... - A... tânărul acela, ce ghinion, să ai trei accidente de circulație într-o zi!... - Doamnă, unde este acum, ce s-a întâmplat cu el?... - Am reușit să îl convingem să meargă la spitalul județean cu o altă mașină. A trebuit să ne ducem după el acasă, pentru că plecase și noi răspun... - Vă rog, a întrerupt-o Clara, cum se simte, ce a pățit? - Doar puțin s-a rănit...în urma loviturii a venit cu capul în tetiera din față, dacă va fi cusut de o mână pricepută nu o să rămână cu semne. Clara s-a sprijinit de perete. - Trebuie să plec după el!... - Dacă nu l-au internat, cred că deja a ajuns acasă...iar dacă l-au oprit pentru investigații nu îl ajuți cu nimic acum. Du-te acasă și te odihnește, arăți groaznic! Ai mare nevoie de odihnă și de ceva mâncare. Lasă-l, pe el are cine să îl îngrijească acolo! Clara s-a gândit pentru un moment la părinții lui Tom care erau angajații aceluiași spital. Firea aceasta rece și lipsită de orice fel de sentiment, o întâlnise și la ei, oare era o condiție de angajare?!... Nu se vizitau cu aceștia și nici măcar nu comunicau, dar era curioasă dacă au aflat ce s-a întâmplat cu fiul lor. Zvonurile circulă cu repeziciune, mai ales într-un oraș mic. La mașina făcută zob și lăsată în grija unui mecanic, nu s-a mai gândit. Îl iubea foarte mult pe Tom și tot ce își dorea acum era să fie lângă el. Când s-a convins că nu este acasă, a plecat pentru a doua oară spre spitalul județean. După o întreagă aventură, destul de costisitoare, Clara a reușit să ajungă cu mult după miezul nopții în secția unde era internat Tom. L-a găsit pe hol. Prin urmare, cu o foarte cuviincioasă ipocrizie asta numeau ei internare...pe hol, întins pe o targă, îmbrăcat cu hainele lui pline de sânge și rupte...o problemă mereu actuală a sistemului sanitar...! Tom aștepta să vină ziua de mâine... - În sfârșit, te-am găsit!... - Clara, cu ce ai venit, cum ai reușit să mă găsești?...am vrut să te sun, dar nu am avut fise, nu am găsit aici, nici telefon dar nici vreun pic de înțelegere...dar nu mă mai opresc, iartă-mă, te ascult! - Mi-a spus șoferul ambulanței ce s-a întâmplat, m-am întors în oraș și m-am dus la biroul lor, de acolo am plecat cu două variante, ori acasă, ori aici ...și...te-am găsit!... S-a bucurat enorm să o vadă pe Clara iar după ce i-a povestit ce s-a întâmplat au plâns îmbrățișați... Pe față avea bandaje care îi acopereau copcile, puse la repezeală, dar la un control de specialitate nu a fost supus, l-a făcut abia a doua zi când Clara a venit „pregătită” la spital și a obținut bunăvoința doctorului cu un cadou consistent! Rezultatul investigațiilor a fost un motiv de bucurie, Tom nu avea leziuni interioare și după trei zile a fost externat. Clara l-a îngrijit singură, părinții lui nu au venit nici măcar să îl vadă! Epuizată și totuși o luptătoare, biata de ea avea impresia că urca pe o scară care o ducea mereu în jos! Omul suferă când nu are pasiuni Acolo, în orașul lor cu vapoare, primăvara venea tot timpul mai devreme. În aprilie deja pomii erau plini de frunze. Clara era o nostalgică a tuturor anotimpurilor, dar primăvara o captiva cel mai mult. Dacă anul nu ar fi avut și primăvară Clara ar fi simțit asta ca pe o viață fără dragoste. Se întreba dacă pământului îi place când îl plouă, sau îl doare, vroia să știe dacă pomii mimează iubirea și apoi înfloresc, se întreba dacă albinele iubesc primăvara pentru că le aduce flori, ar mai fi vrut să știe de ce frunzele nu sunt mov s-au turcoaz și întreba marea pentru câte tablouri a pozat...În spatele destinului ei tot timpul cineva râdea de ea și de întrebările ei. Împinsă de chinurile și dorințele stăpânite o iarnă, de cum venea primăvara, stătea ore în șir privind marea și mângâind scoicile. Se terminase perioada de împăcare cu marea, vroia să o iubească dar încă o considera datoare pentru că i-a furat sora. De multe ori stătea și o privea așteptând ca marea să se reabiliteze în fața ei, dar se ducea des ca să îi vorbească mării... - O întâmplare nefericită m-a ținut departe de tine o grămadă de ani, cred că nu mă condamni. Dacă tu aveai o soră și eu ți-o luam ce ai fi făcut?... Marea își izbea valurile cu putere și părea că se întunecă de furie... - Vezi, nici tu nu mai fi iubit!... dar eu, acum, te-am iertat, vreau să fim prietene, să-ți pot spune tot ce am pe suflet. Cum spuma albă trecea pragul rece al malului și apa ajungea până la picioarele Clarei era semn că marea este de acord . - Am să vin tot timpul la tine, am multe întrebări să-ți punacă tu faci minuni cum spun unele fete îndrăgostite?…. Dacă îmbătrânești, de ce ai în tine brațe de fier care încleștează?... și dintr-o dată Clara se întrista... Nu i-a fost ușor nici Clarei, nici mării dar până la urmă lucrurile au căpătat normalitate. Trecuseră mulți ani, acum era prietenă cu marea și chiar o iubea. Apa șiroia înapoi, din valurile sparte la mal, iar Clara spera că așa va dispărea tot ce a fost rău în viața ei. Din mare nu ieșea nici o zeiță care să îi facă viața ușoară dar Clara tot mai credea în miracole. Pentru ea, însăși marea era o zeiță, iar fustele mării din nisip, erau dorințele ce așteptau să fie împlinite. Când ostenea să privească, se întorcea acasă și tot drumul se ruga să își găsească locul printre ceilalți. Ajunsese să meargă cu capul plecat, nu suporta privirea oamenilor, credea că toți știu cât de prigonită a fost și asta nu îi dădea dreptul să își arate chipul.La doisprezece ani era încă un copil versatil, dar asta s-a schimbat când tatăl ei adoptiv, care lucra șofer pe o basculantă, a fost chemat într-o zi să ducă la groapa de gunoi o grămadă de cărți ce au fost înlocuite cu altele noi, la o bibliotecă militară. Pentru că în apartamentul unde locuiau se încălzea cu o sobă de teracotă omul a încălcat dispoziția șefului și a dus cărțile acasă, pentru foc...s-a gândit el... Dar Clara de cum le-a văzut, mai întâi le-a răsfoit, apoi le-a șters cu mare grijă și le-a așezat frumos ca pe niște bibelouri de preț. Atunci a descoperit Clara că ceea ce vor lucra în ea aceste cărți, pe care le va citi, va fi un rezultat bun. Și așa a și fost! Tăcerea și timpul[/i Toată viața s-a întrebat de ce sufletul ei a fost altfel decât destinul. Toată copilăria i-a fost foame, frig și frică,dar acum, când rămânea singură își dădea seama că este altfel decât ce se vede pe afară. Suferința și sărăcia, era ce vedeai când te uitai la Clara, dar pe dinăuntru era sensibilă, delicată, iubea frumosul și știa că dacă s-ar fi născut altundeva ar fi fost fericită. Începuse să înțeleagă că lumea e plină de senzații și că senzația ei este frigul, dar spera că va veni o zi când acestea vor depinde numai de ea. Clara nu era săracă la gând sau la suflet, din lumea ei interioară își lua puterea și speranța. Se dezvăluia greu, dar o făcea deplin și simplu. Ea trăia dublu doar că nu putea tot dublu să numere anii. Când a început să scrie și să citească sufletul ei a început să adune bogății. A învățat singură și cei șapte ani de acasă!... chiar dacă i-a lipsit casa!... Au fost multe orașe, multe case, multe școli, multă suferință, iar cel mai greu o făcea să se simtă discrepanța dintre ea și restul lumii. Fără îndoială că era prea diferită, nu oricui îi este dată o viață ca a ei și amintirile care îi torturau creierul nu o lăsau să fie ca ceilalți. Ea nuavea nașă, nu avea nici o zână bună,nici vreo stea norocoasă, avea doar pe sora ei, acolo sus în ceruri și de multe ori o chema să stea de vorbă amândouă. Noaptea în întuneric își jura în gând, că de una singură, va reuși să fie ca ceilalți, „ca cei buni”. Își promitea că niciodată nu o să se mai așeze într-un sicriu ca să afle cine o iubește. Nu o să se mai arate oamenilor plânsă, urâtă, nepieptănată, slabă și nespălată, aproape agonizând de suferință. Într-o zi va fi ca prințesa ei din vis...frumoasă, fericită,...așa va arăta pentru toți ochii, chiar de vor fi milioane și toată lumea o va săruta pe obraz, ca măcar pentru o secundă, să îi simtă parfumul deosebit. Trăită în neștiință, viața este plăcută, dar Clara devenea pe zi ce trece o ființă complexă, știa că inteligența și bunul simț sunt limitate și citise că prostia și nesimțirea nu au limite. Ei i-ar fi trebui puțină nepăsare dar viața pe care a trăit-o nu a învățat-o așa ceva. Dezamăgirile din viață, au înverșunat-o și la paisprezece ani era o domnișoară drăguță care învățase că și ea trebuie respectată. Se zbătuse destul împotriva suferinței și prostiei și acum cărțile erau marea ei iubire...și datorită lor devenea mistagogă. Atunci a înțeles că: „haina îl face pe om dar faptele lui îi dezvăluie prețul.” Păcatele vieții Își aducea aminte, că avea opt ani, când mama ei a dus-o iar în satul acela care era peste niște dealuri rupte de, râpe pentru a-și vedea frații și tatăl . Clara, avea acum un tată și un frate și nu înțelegea pentru nimic în lume, cum venea treaba cu cei buni și cei vitregi, de vreme ce despre cel bun, cum îl numea mama ei, avea numai amintiri care o înspăimântau. Poate pentru mamă dorul de copiii pe care nu i-a văzut de peste un an și jumătate, a fost mai mare decât înțelegerea pentru fiica cea mică. Chiar dacă mai crescuse, Clara, nu credea în morile de vânt, nu credea că va fi așa cum spunea mama ei: că nu i se va întâmpla nimic rău, pentru că nu vor merge în casa aceea unde a fost dusă cu ani în urmă, sau că monstrul acela nu o va mai alerga cu lopata, cum făcuse cu aproape doi ani în urmă când mama ei a încercat să îi amintească, lui, că mai are un copil, iar ei, că monstrul există cu adevărat. Clara își amintea că omul acela rău a alergat cu lopata după ea strigând în gura mare: - Nu ești copilul meu, eu am copii! Biata copilă a fugit speriată, dar nevăzând pe unde aleargă, a căzut într-o baltă și dacă nu ar fi scos-o un bărbat care lucra acolo, s-ar fi înecat. Atunci și-a văzut fratele și sora, la bunica din partea tatălui, o femeie care arăta ca o umbră și care avea mustrări de conștiință pentru ce făcea fiul ei, dar era prea bătrână, ...pentru orice. Clara se cutremură, străbătută de un frison brutal. Mama ei, văzându-i teama, încerca să o încurajeze: - Vom fi împreună și vom merge la o soră a tatălui tău, acolo nu ni se mai poate întâmpla nimic rău. Clara, ar fi înmormântat locurile acelea pentru totdeauna! Dincolo de râpi și de dealuri o aștepta teroarea și asta o făcea să își amintească de perioada când răutatea, sărăcia și frigul aproape că au ucis-o. Pădurea prin care treceau era tăcută de parcă și ea împărtășea spaima copilei. Copacii cu ramurile golașe nu mișcau, iar frunzele de sub picioarele lor țipau de spaimă. Clara mergea pe potecile înguste, mai mult împinsă de mama ei...Erau înfășurate cu niște basmale nu atât din cauza frigului ci mai ales ca să rămână necunoscute. Ajunse în fața unei case Clara se congestionă toată și nu era de vină aerul rece de toamnă ci datorită urâțeniei locului....iar în ochi i se citea o groază cumplită provocată de amintiri dureroase. Casa era veche, murdară, rece și foarte săracă.Toamna venise de mult iar focul acela astenic și ud, din casa mătușii Clarei nu reușea să se impună. Limbi roșiatice și albăstrui se chinuiau să ardă. Mătușa, era o femeie neîngrijită care le-a primit cu reticență și fără bucurie. Abia după ce mama Clarei a pus pe masă darurile pentru gazdă, aceasta s-a dus la casa fratelui ei, să îi cheme. Ca un animal care simte primejdia, când a venit monstrul acela, care se chema tatăl ei, micuța a fugit sub pat și nimeni nu a mai putut-o scoate de acolo patru ceasuri. Mirosea atât de urât că biata copilă abia respira, dar țoalele acelea care acopereau patul atârnau până jos și asta era pentru Clara un fel de protecție. Nu și-a întâlnit frații pentru că nici nu au venit în casă ...mama ei i-a văzut pe drum, iar bagajele acelea grele, pline cu tot felul de lucruri, pe care mama le-a agonisit cu greu pentru copiii ei, le-a luat nemernicul acela care abia aștepta să le dea pentru băutură. Și acum își aducea aminte mirosul lor de băutură și dorința de răzbunare...În momentele acelea Clara vroia să fugă peste dealuri, în pădure, cu riscul să cadă în mlaștini sau să fie mâncată de fiare dar să scape de acolo. Se ruga la Merien să o primească în mormântul ei...să o țină în brațe, să o legene și să îi aline sufletul. De multe ori, Clara, se așeza, cu gândul, într-un sicriu și stătea acolo să vadă ce simte, vroia să înțeleagă cum îi este acum surioarei ei mai mari. Mai târziu și-a dat seama mama ei că a obligat-o să meargă acolo și nu a făcut bine. A crezut că anii au șters din mintea Clarei perioada aceea tristă dar nu era nici pe departe așa și chiar de-ar fi, ideea de a-i împrospăta astfel memoria era dea dreptul sadică. Clara a tremurat ore în șir, iar lacrimile nu i s-au oprit până nu a reușit să îi smulgă mamei promisiunea că nu o va mai duce acolo niciodată...și mama ei a priceput… A fost pentru ultima oară când a supus-o unui asemenea chin. A înțeles și ea că dorul de frați nu putea să fie mai mare decât teama de acei monștri care i-au marcat fiicei sale existența. Simbolul încrederii, căsătoria Alsacianul lui Tom era mort de doi ani. Cu două luni în urmă și ciobănescul german și-a găsit sfârșitul. Au primit ca pe o ușurare moartea câinelui, era orb de trei ani iar viața lui era foarte grea. Nu mai aveau nici pisica, pe care au schimbat-o cu alte trei, iar pe ultima au dat-o pentru că Tom nu a fost de acord cu ideea Clarei, să o tundă!...Chiar dacă ea iubea foarte mult pisicile, când a devenit alergică la păr, conviețuirea lor sub același acoperiș a fost imposibilă. Acum pervazurile geamurilor din apartamentul lor erau goale, Clara renunțase la creșterea florilor din ghivece, lăsase geamurile libere să primească lumină și soare, pe acolo spunea ea intră acum fericirea de a vedea fiecare zi ca pe o șansă. Ce a rezistat atâția ani, înafară de relația lor, era acvariul pe care cei doi îl iubeau și îl îngrijeau. Tom făcea în mintea lui o socoteală a anilor care au trecut foarte repede. Parcă mai ieri a cunoscut-o pe Clara, cu peștișorul ei din bol, iar acum aveau șapte ani de când erau împreună, și un acvariu de invidiat ca și relația lor de altfel! Mereu se gândea cu plăcere la rolul lui din viața Clarei dar în fiecare zi aștepta ca ea să își schimbe părerea în privința căsătoriei. - Clara sper într-un răspuns al tău, cinstit: spune-mi tu, care le știi pe toate, noi suntem diferiți sau ne asemănăm? - Iubitule aici se impune să calculăm exact!, glumi Clara. Dacă suntem diferiți ne vom strădui să devenim asemănători, iar dacă suntem asemănători înseamnă că ne înțelegem așa de bine încât avem motive de îngrijorare. Numai ce se deosebește se atrage!... - Clara, vorbesc serios!... Tom o privea acuzator. Clara, cu filozofia ei, îl făcea să colinde pe drumuri neumblate. Ca să contempli cea mai potrivită pereche din lume, trebuia să te uiți la ei, dar Tom era norocosul care trebuia să audă asta și din gura iubitei lui. - Câte teste mai am de trecut până te hotărăști să devii soția mea?.... Dacă ne potrivim ce te mai reține să accepți?... - Ești nebun după o hârtie Tom? - Nicidecum, vreau doar să știu că voi fi soțul tău și să scap de senzația asta ciudată!... - Explică-mi senzația ta ciudată!... Tom i-a susținut privirea cu o imobilitate liniștită și i-a răspuns: - Este, ca și când nu am rețetă, pentru medicamentul acesta, numit fericire… - Poftim?!?... - Clara, dacă mi-ai oferit tot ce ai avut tu, de ce nu vrei să îmi oferi și mâna ta? - Pentru că atunci tu, ți-ai îngădui răgazul să zburzi căpiat de fericire și cine știe ce s-ar putea întâmpla... - Din șiragul de umbre al vieții tale sunt unele peste care nu lași uitarea să se aștearnă. Nu toți oamenii sunt la fel. Eu te iubesc și îmi doresc să fii mireasa mea! Clara era dăruită cu multă răbdare și de aceea au trecut atâția ani...a fost circumspectă, a vrut să îl cunoască peTom din toate privințele și acum mai era doar o chestiune de timp ca să se anunțe de acord. Dorea ca surpriza să fie pe măsura așteptării și pândea momentul potrivit. Într-o luni dimineață, la început de septembrie, leneveau în pat, după obiceiul lui Tom. Clara, mângâiată de cearșaful ce îi acoperea trupul, își plimba o mână prin părul lui Tom și zâmbea angelic. - Ce ascunde zâmbetul acesta?...o întrebă Tom. Inima Clarei bătea cu putere și căuta cuvintele cele mai frumoase, dar până la urmă nu mai pierdu timpul și spuse direct: - Dorința de a fi mireasa ta! - Cum?...Tom a sărit în vârful patului, împins de cea mai mare fericire… adică... chiar vrei să te căsătorești cu mine? - Da, chiar vreau!, i-a răspuns Clara simplu, am observat că cea mai acută și plăcută senzație de bine, am avut-o cu tine și așa vreau să fie toată viața! Acum amândoi zâmbeau ca doi miri. - Considerând că nu te-ai răzgândit, i-a spus Clara și nu a mai apucat să zică nici un cuvânt...Tom făcea ca fazanul care își chema perechea și în pat…i-a prins amiaza care se cuibărea și ea în așternuturi, sedusă de fericirea lor. Înstrăinată de viață După unsprezece ani de când erau împreună, Clara, a fost convinsă de cineva să scrie o carte. A acceptat mai mult din dorința de a-și ocupa timpul...și mintea. S-a gândit profund la conținut și până la urmă a optat să fie o autobiografie, în speranța că punându-l pe hârtie, greul vieții ei va deveni mai ușor. Mai spera și că cei care o vor citi vor marșa la pasiunea ei pentru subtilități și vor înțelege că a scris acea carte tocmai pentru a-i face să înțeleagă că au situat-o greșit pe o treaptă inferioară, a vieții. Nu proveniența trebuia să îi pună eticheta ci valoarea sufletului iar citind acea carte înțelegeai sufletul Clarei. Dacă în copilărie a fost considerată necorespunzătoare din punct de vedere social, toți cei de atunci trebuiau să cunoască omul de acum și să o înțeleagă. Aceasta a fost hotărârea ei finală. Trecea printr-o perioadă de așteptare a rezultatului unei biopsii și asta nu era tot. Doctorița care o trata, o femeie inimoasă, cu o ambițioasă carieră în a îmbunătăți evoluția omenirii, a amenințat-o cu o operație, de care Clara nici nu vroia să audă. - Iubita mea, îi spunea Tom, destinul nu poate să te mai supună unei asemenea încercări. Ai să vezi că rezultatele vor fi bune. - Și eu vreau să cred la fel, dar timpul, așteptarea, mă omoară. În fiecare minut îmi vine să dau telefon să întreb dacă nu au apărut... Reluau subiectul în fiecare zi. Palidă și schilodită de injecțiile, pe care nu le mai suporta, Clara, vroia să pară în fața soțului ei radioasă și zâmbitoare. I s-a elogiat, prea mulți ani, puterea de a lupta pentru a bâjbâi acum printre deznădejde și panică. - Îți amintești ziua când ne-am cunoscut?... - Sigur că îmi amintesc iubito, a fost dragoste la prima vedere!... - Tom îți pare rău?... El, s-a gândit o clipă, ca să guste intensitatea amintirilor evocate și apoi i-a răspuns: - Cum poți să mă întrebi așa ceva, Clara? Nu o să îmi pară rău niciodată!... - Mă gândeam...pentru că sunt… poate ți-am înșelat așteptările, tot timpul am fost bolnăvicioasă... - Am făcut alegerea perfectă! - Nu poți da o definiție la ce ai spus? Și cred că este prea devreme să faci o astfel de afirmație.... - Ce contează, este concluzia la care am ajuns după atâția ani… certitudinea mea este că nu am greșit! - Ideea că poate regreți îmi zdruncină complet rațiunea. - Știi, de câte ori pășesc în fața unei oglinzi, dacă tu nu ești lângă mine, sunt cel mai urât bărbat. Clara te iubesc și îți voi fi alături toată viața! - Poate viața ta ar fi fost mai ușoară fără mine. Tratamentele mele costă mai mult decât ne permit veniturile noastre, știi, mulți te condamnă că mă răsfeți și de aceea nu am un serviciu, ei nu știu că sunt bolnavă… Clara se duse spre fereastră și privi afară. Tom traversă camera, se apropie de ea, o prinse de mână și încruntându-și sprâncenele lui arcuite șopti : - Distinsa mea doamnă, nu te afli în poziția să mă poți contrazice...dar numai femeile pot fi atât de invidioase încât să spună așa ceva!... - Oare de ce femeile sunt rele și invidioase?... - Pentru că nu sunt frumoase și deștepte ca tine sau nu au un soț frumos și deștept ca mine...glumi Tom...și Clara a zâmbit. Îi era dor de zâmbetul ei, în ultimul timp o vedea doar palidă, chiar nesigură și pentru că se apropia Crăciunul, Tom aștepta să se deștepte în ea sentimentul de sărbătoare, dar așteptarea dura de prea mult timp. Asta l-a pus pe gânduri…Mai cerea divinității o minune. E în firea omului să dorească să păcălească moartea, dar cu Clara lucrurile stăteau altfel. Destinul, cum spunea Tom, era dator față de Clara. Chiar dacă au aflat că nu vor putea avea copii niciodată, planul lor de fericire nu a suferit nici o modificare. Trecuse vremea de copii, tot ce conta, era să fie sănătoși și să se iubească. Când a aflat prima dată de boala de care suferă, Clara, s-a întors imediat cu gândul la accidentul pe care l-a avut cu douăzeci și patru de ani în urmă. Modificările acelea de suprafață, despre care vorbea doctorul, au existat tot timpul, dar dacă a fost afectată și în interior?... și acum iată urmările!..Dacă atunci au tratat-o superficial...dacă s-a întâmplat ca și cu lovitura de la cap?... Clara a fost de multe ori la spital dar întotdeauna era modestă, uimită și jenată să deranjeze cu problemele ei. Niciodată nu a îndrăznit să ceară un consult sau o părere, cu privire la lovitura din zona pelviană. Din cauza loviturii de sub bărbie care i-a adus modificări importante la funcțiile maxilarului Clara a suferit ani în șir dureri îngrozitoare de cap pe care mulți doctori nu i le-au tratat cu atenție sau mulți i-au pus un diagnostic greșit ceea ce a afectat-o și mai rău. Așa a fost timp de douăzeci de ani până când a cunoscut un doctor psihiatru, un general de armată pentru care recunoștința Clarei nu va fi niciodată suficientă. Clarei îi plăcea să spună, că acestui minunat om, îi întoarce același respect cu care s-a bucurat de stima lui. Iar pentru Clara a stima pe cineva înseamnă a-l egala cu tine, iar să fie egalată cu generalul cu suflet și omenie, o umplea de respect. A fost tratată cu responsabilitate și profesionalism, o parte din probleme s-au rezolvat dar mai erau multe care o făceau pe Clara să sufere. Pentru neliniștile din sufletul ei, pentru șiragul de umbre rămas, încă simțea o durere ... dar în viață nu exista perfecțiune. Ceea ce-i de preț nu strălucește Când părinții Clarei au aflat ce diagnostic i s-a pus, nici nu au știut cum să se comporte. Au fost atât de șocați că orice ar fi spus li se părea că nu este potrivit. Ar fi vrut să fie lângă ea, dar distanța care îi despărțea era mare, spuneau ei, chiar și pentru o asemenea problemă. După ce au fost purtați printr-o grămadă de orașe, de doisprezece ani locuiau în căsuța aceea care fusese a bunicului Clarei. Acolo locuia și fratele vitreg al Clarei ”nebunul” care acum avea un rânjet bolnăvicios și bătrânicios pentru fața lui subțire și extrem de palidă dar nu mai era speriată de el, nu îl mai vedea decât o dată pe an, când își vizita părinții și atunci îi duceau cadouri, haine și tot felul de bunătăți, iar el se bucura și îi iubea mult pe Clara și pe Tom...așa cum putea. Clara avea nouă și respectiv paisprezece ani, când, sora și fratele ei au fugit din iadul familiei tatălui lor și au venit la mamă...dar de ea, fetița aceea bălaie și plăpândă, nu s-au atașat niciodată. Pentru că veneau de la periferia lumii, gândeau ca atare. O urau pe mama lor pentru că i-a părăsit, o invidiau pe Clara și urau vehemența ei față de tatăl lor și chiar dacă au stat o perioadă împreună, mezina nu a reușit să spargă casetele de fier a sufletelor acestora. Abia după ce au plecat fiecare pe drumul lui în viață, relația dintre ei s-a mai aprofundat. Clara îi iubea pe amândoi și aștepta de la ei aceleași sentimente dar de cele mai multe ori doar dezamăgirea era sentimentul cu care rămânea mai ales după ce se întâlnea cu fratele ei. Acesta locuia acum gard în gard cu mama lor și astfel de câte ori Clara își vizita mama îl vizita și pe el. Era foarte rece și o ținea la o distanță pe care Clara s-a chinuit să o parcurgă singură spre inima lui, dar în zadar...tot timpul se izbea de zidul ridicat, intenționat, și cu toate acestea Clara nu se lăsa, era singurul ei frate și spera că într-o zi acesta va înțelege că ea este sora lui. De la cei patru nepoți Clara nu aștepta nici un fel de sentiment, erau crescuți sub înverșunarea distructivă a tatălui lor... Cu sora ei lucrurile stăteau un pic mai bine, cu timpul dezvoltaseră unele afinități, iar de pe la jumătatea relației cu Tom chiar au început să o viziteze în fiecare an. Sora Clarei avea trei copii dar nici unul nu își iubea mătușa, însă soțul acesteia se bucura sincer de venirea Clarei și a lui Tom și aceștia erau convinși că doar distanța,dintre orașele unde locuiau, îl făceau pe acesta să nu îi viziteze. Clara era înzestrată cu o energie sufletească mult superioară putinței și își făgădui-se să reușească întregirea familiei, chiar dacă ajungerea la sufletul lor însemna să își aprindă singură paie în cap.... Când au aflat de boala Clarei fiecare a reacționat în felul lui... Când deznădejdea cunoaște bucuria Tăcerea, suspendată într-un gând de panică, nu ajuta la nimic și atunci Tom ținea cu tot dinadinsul să facă conversație. Dorea ca astfel să ducă gândul Clarei în altă parte. - Parcă aveam un aranjament pentru seara aceasta!... - Da, tu ai promis că pregătești ceva deosebit, iar eu abia aștept să fiu servită! Clara nu își pierduse pofta de mâncare, iar acesta era un semn foarte bun. Totuși vigilența lui Tom nu scădea. Tot timpul se îngrijea să fie hrănită consistent și cu regularitate, pentru a nu avea de suferit și de pe urma tratamentului. De doisprezece ani, această femeie, a fost sursa lui de fericire, iar acum el îi va răsplăti sentimentele. Înainte ca ea să se întoarcă în bucătărie, să vadă ce i-a pregătit, Tom s-a surprins întrebându-se: Dacă nu ar mai fi ea, el ce s-ar face?... În timp ce mâncau, fiecare era adâncit în gândurile sale... Clara își așeză tacticoasă tacâmurile în farfurie semn că nu mai servește nimic. Gândul ei cutreiera departe, la sora cea moartă care neprihănită fiind, trebuia să o ajute în privința sănătății. Tom se gândea cum să își ascundă mai bine mersul nesigur și umerii căzuți, nu vroia să vadă iubita lui cât suferă pentru că ea este bolnavă și se ruga, ca ce a fost mai rău să fi trecut. Acum nu era posibil ca el să își exprime dorințele dar...o dorea pe Clara și dorea ca ochii ei care văzuseră atâtea tragedii să zâmbească din nou. Nu stătea în puterea lui să aducă simțământul de eliberare, dar făcea tot ce putea ca așteptarea să nu mai doară atât de tare. Și așteptarea a durat două luni... Când Clara s-a hotărât să sune, momentul a fost greu de depășit, transpirație rece pe frunte și pe mâini, inima îi bătea de credea că se va auzi la telefon...nu mai avea aer...iar când doctorița i-a spus că rezultatul era bun a scos un sunet înăbușit... Ar fi vrut să țipe de bucurie dar totuși rațiunea s-a opus. - Mai este cineva la telefon?... întrebă doctorița. - Da!.... doamna doctor, dar tocmai pășeam înapoi în viață!... - Mă bucur, dar nu vreau să te las să uiți că dacă nu te vei opera vei avea unele probleme toată viața. - După o astfel de bucurie mă simt ca un nou născut și abia de acum încolo voi afla ce mi-a pregătit destinul. - Ne vedem la cabinet, vom încerca așa cum vrei, cu tratament și apoi la următorul consult hotărâm. - Mulțumesc...mulțumesc!.și până să închidă telefonul își pierdu cumpătul... Asurzit de țipetele Clarei de bucurie, Tom primea vestea rezultatelor...nu era cancer! - Adu sticla de șampanie, trebuie să sărbătorim! - Desigur, și ai să vezi că voi fi foarte conștiincioasă, voi respecta tot tratamentul și am să scap și de operație! Se mai gândea încă la doctorița cumsecade care nu și-a pierdut răbdarea cu ea, nici atunci când Clara a refuzat operația, nici la biopsie când a urlat de durere și nici atunci când era atât de speriată că nu putea articula două vorbe dar nici nu reținea spusele doctoriței, apoi Clara aruncă o privire spre ceruri și spuse un „mulțumesc” doar de ea auzit. Ninsoarea se oprise, iar starea lor de spirit era delir nemăsurat...încercarea de a-și descărca bucuria era pentru fiecare; lacrimi și vorbe, amestecate... Au ciocnit, au râs s-au sărutat...Între așternuturile primitoare cuvintele mușcau buzele care nu se mai dezlipeau pentru a le lăsa să iasă...Era vremea de dragoste! Vremea împlinirilor Acum, în apartamentul, cald, primitor și confortabil care invita la odihnă și destindere își spunea că a meritat așteptarea îndelungată. Clara avea libertatea spiritului iar senzația era de dragoste și căldură ! Era minunat că putea dărui iubire, tandrețe, răbdare și în sinea ei zâmbea cu blândețe la gândul că iubirea lui Tom care stătuse încătușată atâția amar de ani a rupt lanțurile și a copleșit-o aidoma unui potop. Trecură anii și acum într-o a doua ramă, asemănătoare cu cea de culoarea șampaniei, stătea la loc de cinste iubirea dintre Clara și Tom, ilustrată într-o fotografie.Acum de fiecare Crăciun făcea cadouri tuturor celor dragi, ochii îi străluceau și când alinta copacii, când mângâia scoicile sau se întreba unde au pierit luminile amurgului… acum totul avea perspectivă, se simțea ca o regină întoarsă din exil și se ispășea de îndelungata ei ingratitudine față de Dumnezeu. Acum știa să înoate, iubea marea iar de oamenii aceia răi își aducea aminte din ce în ce mai puțin... Viața ei a fost salvată de doi mari militari ai armatei, cel în rezervă, „mon colonel” și marele general de brigadă, medic psihiatru la spitalul militar, unde Clara a fost tratată ani la rând, de urmările accidentului și traiului din „copilărie”, așa se numește perioada, nu că ar fi avut așa ceva. Generalul a făcut-o să înțeleagă că: cea mai importantă problemă este „problema ta” și că bolile cronice nu îi veneau din senin ci erau pedeapsa dramatică a unui îndelung exces de frig, foame și teamă. Colonelul a învățat-o: să se întoarcă în urmă cu aproape treizecișicinci de ani dar cu fruntea liniștită de acum, nu cu cea încruntată de atunci. Când a apărut prima cărticică a Clarei colonelul s-a bucurat ca de nașterea unui copil. Bucuria și mândria Clarei nu se pot descrie în cuvinte! Colonelul a reușit să îi ocupe mintea și timpul, a reușit să dea existenței Clarei un sens. Distinsa doctoriță a făcut-o să înțeleagă că: într-o căsnicie nu copiii sunt sarea vieții. Pentru acești doi mari militari și pentru doctorița care i-a făcut viața frumoasă la 38 de ani, Clara purta recunoștință la cel mai înalt nivel, iar medicamentul ei de întreținere era Tom și dragostea lui. Tom a fost mândru de reușita primei încercări, o cărticică în care Clara își exprima sentimentele, în poezie. Acum iubita lui lucra la un proiect mai ambițios și anume la un roman...și nu era deloc ușor. Clara, trecuse de faza când mai mult ștergea decât scria. Stătea ore în șir în fața calculatorului și folosea prezentul pentru a scăpa de trecut. Refuza orișice adaus ca și orișice ciuntire din exprimarea gândirii teoretice și colonelul era mândru că sensibilitatea ei nu se mai exprima prin lacrimi ci prin cuvinte. Clara ținea la opiniile colonelului, știa că este obiectiv, dar nu se lăsa înduplecată să renunțe la armonia cuvintelor. Tom îi reproșa, glumind, că acum este gelos pe „pisica ei electronică”… în realitate era și el recunoscător colonelului pentru reușitele soției lui. „....își mai amintea că la un moment dat fusese motiv de tocmeală între cei doi părinți, nu a uitat nici noaptea când a căzut din pat și a plâns până a adormit acolo jos, unde sufla crivățul iernii pe sub ușa făcută de mântuială, iar al doilea și cel mai grav accident, pe care l-a avut la 19 ani, când a căzut dintr-un mijloc de transport în timpul mersului...i-a distrus tinerețea”...dar acum avea senzația că pentru a-și recăpăta inspirația trebuia să stea o perioadă departe de viața ei dinainte. Dacă ar fi putut pune filosofia în locul norocului atunci i-ar fi fost ușor de scris...S-a ridicat de pe scaun și și-a auzit genunchii cerându-și dreptul la plimbare... - Când trosnește un ram mă gândesc că e semn de bătrânețe, al copacului...când trosnesc genunchii mei, bieții mei genunchi, știu că necazurile au vrut să mă îmbătrânească înainte de vreme...dar…uneori tinerețea se întoarce!… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate