Iubirea pe care o port semenilor mă întristează. Este singura poarta prin care ei îmi pot oferi dezamăgirea, prin care eu îmi pot asuma menirea. Nu cunosc nici un sfânt, pentru că ei stăpânesc indecența slăbiciunilor. Liniștea metafizică o poți atinge numai departe de oameni. Nereușind a ieși din tagma umanității, nu mă aștept la atingeri heruvimice. Cât de departe sunt de liniște ...
*
Plimbările gândurilor mele prin noapte mă umplu de bucuria redescoperirii mele. Departe de tentațiile lumești, gândurile mele își permit să se dedice apoteotic afectului meu. A doua zi, lumea își deșartă dezamăgirea și nopțile mele au gust amar.
*
Să-i uit pe oameni, ar fi cea mai mare realizare personală. Să fi singur, să poți mirosi pământul, să auzi iarba crescând sau cântecul ploii, să urci spre cer cățărându-te pe munți sunt singurele modalități prin care Dumnezeu te poate convinge că există. Un duel al liniștilor noastre și martorii tăcuți din natură. Nu poți muri cu El lângă tine, deși te știi împlinit. Nu cunosc nici un muritor care să merite această împlinire, dar îi cunosc pe toți aspiranții.
*
Renunțarea la tot ce îți este drag nu se poate realiza fără să rupi din tine. Abandonându-te în tine, nu te completezi ci privești neputincios forma atrofică a afectului. Numai acceptând delirul vieții, te mai poți salva de tine, dar de tristețea renunțării, niciodată.
*
O tânără clujeancă, ce aspiră la titulatura de poet, mi-a oferit cândva o carte de a ei. Am rămas siderat încă de atunci de un motto care preceda o versificație în rima albă: „Isuse, dă-te jos de pe cruce pentru că avem nevoie de lemne!”. Și acum mă întreb dacă s-a iubit cu Prometeu, altfel nu-mi voi putea explica vreodată această necesitate. Nu m-ar mira prea tare, având în vedere că Atlas ne suportă.
*
Se spune că femeile sunt mai capabile decât bărbații în a aprecia frumosul. Motivul ar fi că ele își folosesc tot creierul când apreciază un lucru sau ființă, în timp ce bărbații își folosesc numai emisfera cerebrală dreaptă. Am o dilemă ecleziastică cu privire la înfăptuirea Evei: Dumnezeu, dacă există, este bărbat sau femeie!?
*
Fiecărei zvârcoliri existențiale care mă bântuie îi precede un vid lăsat de semeni. După astfel de trăiri mă întorc la stadiul embrionar când eram numai instinct. Supraviețuiesc datorită instinctului de conservare, până când vidul își reintră în drepturi. Atâtea viduri am în mine, că muzica sufletului meu suna aidoma unei orgi ce intonează imnuri psalmice la porțile iadului. De acolo își recrutează Dumnezeu îngerii, după ce sufletele au ispășit păcatele trupului.