Sunt într-o peșteră, de fapt o colivie care mă macină. Nu știu cu ce seamană, cu ce să o compar, nu o găsesc în minte, cert e că mi-e frig aici. Plouă, dar numai când mă gândesc la EL. Îmi imaginez o floare și e soare, mă gândesc la EA și ninge. Mi se schimbă îmbrăcămintea după vremea din jurul meu. Mă simt singură dar știu că sunt înconjurată. Lumea se uită la mine, dar eu nu pot să-i vad. Nu mă gândesc la nimic, dar îl văd pe EL în fața mea. Ce caută aici? Îmi alung temerile și îl ating dar nu simt nimic. E gol. Sunt de zile întregi aici și nu-mi amintesc numele meu. NU reușesc să mă ridic, dar mă văd în picioare. Mi-o imaginez pe EA. Funcționează! E aici lângă mine, dar nu o pot atinge, nu îi văd chipul...cum o cheamă? E chiar mama mea?... Vreau la mare! Cum nu mă pot mișca, vine marea la mine, știu exact ce trebuie să fac ca să mi se împlinească toate dorințele. Mă simt un Zeu, pot face să ningă, să plouă, pot învia morții, și pot aduce vii lângă mine. Sunt ca o poză ce nu te lasă să o atingi. Simt că dacă aduc marea, vine și moartea. Încerc să o alung, vreau acasă dar nimic nu-mi aduce aminte de ea, nu știu cum arată. Nu-mi imaginez nimic. Dar mă gândesc. Văd o silueta, ba nu, un cadavru, nu mai vreau să văd nimic! Strig să mă ia cineva dar nu mă ascultă, dar stai!... Nu mă aud! NU mă pot mișca și nici vorbi. Mă sufoc sub presiunea apei ce nu o pot absorbi cu un alt gând! Dar nu înțeleg de ce chiar marea! De ce chiar apa îmi vine în gând când vreau să îmi amintesc ce e cu mine? Încerc să visez, dar nu reușesc, simt că adorm, Simt că e ceva în neregulă cu mine dar nu pot face nimic. Plutesc, ajung la fund, văd o lumină dar nu o doresc. Marea îmi e prietenă sau dușman? Bănuiesc că îmi e prietenă pentru că face totul atât de simplu, atât de plăcut! Iubesc marea și ea mă iubește pe mine, de aceea mă adoarme.
Așa am adormit cu trupul, de unde-mi vedeam sufletul printre nori...