Nimic nu mă diferențiază de semeni. Nici suferințele, singurătatea, beatitudinea sau dăruirea nu suportă comparații vis-a-vis de trările celorlați. Nu s-a schimbat nimic de la geneză în umanitate. Doar evoluția a avut efect asupra minții și a clișeelor ei. Nu cred că o carte citită în plus, asumată și încastrată în rigorile rațiunilor mele pot face diferența. Cui îi folosește mai multă înteligență, când identificarea ei în tine înseamnă preludiul unei sete permanente de cunoaștere? Sufocarea provocată de întrebările care îți macină ființa, disponibilitatea semenilor spre împărtășirea rațiunilor lor existențiale, a suferințelor lor, nu ne va fi îndeajuns niciodată. Oricât importanță am acorda comunicării, îi anulăm complet efectele prin eludarea sincerității. Nu îmi este de nici un folos defularea publică pentru că singura valoare este autentiticitatea. Autentic poți fi numai în singurătate, la fel cum lacrimile au gustul fericirii sau amărăciunii numai ascunse lumii. Confesionarul meu a fost umanitatea, căreia i-am adus prin recunoașterea vinovăției de a fi om, nihilismul vieții. Nu poți fi condamnat pentru un exil autoimpus. Singura vină care-ți rămâne după fuga de lume, este substituirea prețuirii celor dragi cu amărăciunea. Mi-am asumat dement toate prăbușirile, nimcnicia și minciuna, iluzia fericirii sau a împlinirii individuale, astfel pot suporta și amărăciunea celor dragi. Vă las cu amintirea reverențelor mele.
*
Aș putea continua la infinit. Opresc fludizarea cuvântului și a expresiei, pentru a nu suporta ulterior o conversație cu mine sub asediul regretelor. Acesta este penultimul meu text public. Am promis „Orbul și idealistul (IV)”. Va sosi curând și acest text, care se va identifica cu ultima mea confesiune literară publică.

Reverențe,
eu.

Cluj Napoca
martie, 2009