E un soare ce te mușcă de urechi. Copaci din ceară se topesc, fac munți mici gălbui, așa cum lăsam să curgă mierea din borcan în podeaua de lemn.
Capul e plin cu pungi sfâșiate, fruntea alunecă pe geamul rece, aburi de autobuz. Umbra lui pune la pământ oameni de pe trotuar, spintecă stâlpi și fugărește păsările.
E un soare în care poți să-ți înmoi genele, e un frig în care dinții intră grei.
În dimineața asta am stat cu ea într-un hol de cămin, cu lumina lipită de spatele nostru ca un imprimeu mare, fierbinte. Sub noi se zvârcoleau zeci de trupuri în așternuturi soioase.
Aveam picioarele reci, purta tricoul galben cu “Pentru voi!”. Scrumul cădea constant în palmă, mi-am rezemat bărbia de genunchii ei. Vorbea ceva, eu mă uitam cum îi intră lumină în gura cu dinți albi. Vorbea iubita mea și soarele se scurgea între buzele ei-două maluri ale aceluiași râu.

Am fugit de la ea cu ochii sufocați în lumina lui.




Sărac mic dumnezeu, pot să fiu eu copacul ce se topește în mijlocul casei?! Tu, sărace zeu! Mă lași tu, să prind păsările de cozi?! Să urc sus, tot mai sus, până la dracul de sus!



Seara, un neon pitit bine între dulap și perete pâlpâie ca o fluturare de gene.
Nu am să mai dorm niciodată. E un monstru sub pat iar tu te dai tuturor: “Pentru noi!”. Sus, tot mai sus,până la dracul de sus!
Mă îmbrățișez și îmi spun: Vali, copacii sunt acum din noroi. Soneria sună de una singură, în sufragerie-pași urâți și goi...
Deasupra tocurilor de ușă e un ochi ce plânge o lacrimă de fiecare dată când trec pe sub el. Totul este rece aur.
Lumina lui îmi face unghiile cu ojă fierbinte. Stau întinsă pe spate în mijlocul camerei pe covorul verde. Toată ceara din copaci se topește. Vulcani mici, gălbui.